MANTAUA LUI GOGOL


ZILE TICĂLOASE (I) (În pântecele pământului)


Ştefan DORGOŞAN Catacombe,


tortură, parapeţi, bombe şi obuze, metrou, crime şi sex, molenie!


…Când au


început decopertarea falezei în căutarea intrărilor


în


cazemată, dacă nu eram noi, copiii plajei, să le arătăm poziţia lor, ar fi distrus covorul verde, faleza ar fi fost ciuruită; rămânea o râpă! Preotul, care cânta grosolan troparul, nu a admis intrarea în subteran prin uşa secretă a altarului, zicea că militarii pângăresc lăcaşul sfânt, căutând să reînvie trecutul, războiul îngheţat în subterane, parohia a fost de aceeaşi părere, altfel ar fi făcut praf biserica pe motivul că împiedică lucrări de importanţă strategică, vitale în eventualitatea unei invazii de pe mare, căci biserica, albă şi înaltă, va fi prima ţintă şi victimă sigură. Pe dracu’! Preotul fusese schipetar, iar şeful parohiei fost propagandist. Ceea ce nu ştiau respectivii era faptul că lăcaşul avea peste o două sute de ani, că trecuseră peste el câteva războaie, că o mulţime de soldaţi, şi de la inamici, şi de la aliaţi, şi de la ai noştri, şi de la ai lor, s-au închinat la altarul bisericii, fără ca nimănui să-i treacă prin cap să tragă un singur glonţ în fresce sau icoane.


Consecinţa acestei activităţi agitate avea să


fie foarte gravă pentru liniştea locuitorilor falezei. Maşini uriaşe, cu cupe înspăimântătoare, muşcau lacome pământul, făcând să clănţăne ferestrele, uşile, gardurile, pomii, strivind pavajul aşternut ca un fard la intrarea spre plajă pentru delectarea turiştilor veniţi la odihnă, poate cândva ostaşi din armatele inamice, aliate sau de-ai noştri se uitau la biserică, nu s-a schimbat, ei au îmbătrânit, suntem trecători, ca maşinile cu cupe înspăimântătoare, hrăpăreţe, care din greşeală au atins colţul unei case şubrede, care s-a năruit, iar când au dat molozul la o parte, în grabă, au găsit ceea ce le era teamă: doi bătrâni morţi! Pentru că în general, în casele şubrede stau bătrâni, chiar dacă unele sunt mai noi, ele tot şubrede rămân, mai mult ca o pacoste, ca o delaţiune în faţa timpului, care nici măcar nu ne bagă în seamă chipul de carne care putrezeşte cu aceeaşi repeziciune ca şi marmura sau diamantul, toate se nasc din foc şi iau foc, aşa că e absurd să


avem pretenţia că viaţa reprezintă, în cel mai bun caz, mai mult decât o biată suflare abia pâlpâind. Cei doi bătrâni striviţi sub dărâmături nu erau cerşetori. Zdrenţele care făceau dragoste în nişa cazematei erau tineri. Nu neapărat toţi cerşetorii sunt bătrâni, cum nu toţi bătrânii sunt înţelepţi şi nu toţi copiii sunt proşti, de aici a plecat coşmarul. Fiecare căuta dreptatea de partea lui, preotul că nu-i lăsa să intre cu maşinile prin biserică, cei ce excavau că nu puteau să înainteze pe plajă fiindcă faleza avea nu ştiu câţi metri înălţime, au procedat convenabil şi nu s-ar fi întâmplat nici o nenorocire, utilajele aveau loc, dar dirijate cu grijă pe stradă, numai că un drac de copil a ţâşnit dintr-un gang, şoferul l-a evitat, a izbit în peretele casei şubrede care s-a fărâmat la prima atingere, i-a surprins pe cei doi bătrâni, care în loc să se fi plimbat pe o vreme aşa de frumoasă, şi-au aşteptat cu încăpăţânare destinul, care tot trebuia să se împlinească, aşa că toate belelele pleacă de la năzbâtia aia de copil. Am fost eu sau nu? Am luat o bătaie zdravănă sau nu? A fost adevărată sau inventată povestea ca să scape basma curată şoferul şi indivizii preocupaţi, din ordin superior, să repună cazemata în funcţiune chiar cu riscul că dărâmă biserica?


Toate nenorocirile vieţii sunt aproape de


noi, dar din naivitate nu vedem lucrurile esenţiale, obicei păstrat de unii cu încăpăţânare toată viaţa, drept pentru care cel dintre copiii cartierului ajuns procuror, a refăcut accidentul petrecut dimineaţa la o oră când eram la şcoală. Nu chiulise nimeni conform prezenţei consemnate în cataloagele din arhivă, deci totul a fost o înscenare; şoferul a recunoscut! A fost condamnat pentru omor din imprudenţă, dar la redeschiderea cazului era deja bătrân şi bolnav, de inimă, a regretat, a făcut infarct, ceea ce nu şi-a dorit nici o clipă anchetatorul. Dreptatea nu ne scuteşte de moarte! O problemă, cel puţin, nu se putea rezolva


acum: să condamni un buldozerist care fărâmă o casă este similar cu a scuipa de necaz un cal care calcă peste lanul de grâu, primăvara, teorie desuetă când peste tot se strigă în gura mare că producţia mondială de camioane a crescut, că s-au realizat cea mai puternică locomotivă, automobil, avion şi că recolta de cereale este cea mai mare din istoria omenirii, dar că o treime din pământeni mor de foame este altceva, scrie la Sfânta Biblie, nu contează, cel mult se combate, nu de cine are argumente care nu folosesc niciodată la nimic. După un întuneric forţat, orice pâlpâire de flacără este mai mult decât o mie de sori strălucitori. Sugestiile mele i-au nedumerit: cum, un puşti ştie ce se petrece acolo? Care sunt planurile


Anul II, nr. 4-5, oct 2012 – apr. 2013 33


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52