MANTAUA LUI GOGOL


CĂMAȘA LUI NESUS (II) (Roman – eseu)


Pablo ROMANIUC Actor 4: (Apare pe scenă, gesticulând) – Mavka, ca şi leul, ce suspină rănit de singurătate, SCENA I


(Fascicolul de lumină surprinde o altă figură, care


apăru pe


scenă, oprindu-se lângă 1- ul Actor)


Actor 2: ... Atunci era clipa liniştii, ştiu,


da, da, - era clipa liniştii, fiindcă şi călătorii din est spre vest spuneau că peste tot plutea clipa liniştii – zero, şi, că ei se aflau în linişte, ca într-un cerc fermecat, desenat de el în pustie... (Fascicolul de lumină trece la o altă figură, ce


apăru ca o umbră, din scena întunecată) Actor 3: Nu, spun eu. (Vocea actorului


răsună, ca un tremolo al cântecului elegiac). Nu, atunci era ceasul neliniştii, care tulbura totul, chiar şi piatra gândului, despre ceeace trebuia să devină cerc, doar cerc!.. Iată, astfel... (Luă un băţ, care, de parcă ar fi fost aruncat de vânt, se opreşte în mâna lui). Iată – în mijlocul cercului se desenează un leu puternic, dar în acelaşi timp – nevăzut, fiindcă leul era ca un vis al unei piramide. Pe El l-a ademenit desenarea cercului, fiindcă şi clipa din acel timp căpătă forma cercului. Eu cred că totul trebuia să devină cerc. Şi cel ce, în afară de leu, va intra în acel cerc, se va speria, va înmărmuri, se va zvârcoli, va ieşi, ca o broască ţestoasă, din sine-şi, va îmbrăca o altă cămaşă a gândului, va vrea să lovească cu lancea sau suliţa din Kaial*, chiar în marginea cercului, ca totul să se sfarme în diferite forme. Atunci praful ne-timpului va cădea în centrul cercului, în ochiul existenţei. Aflând, atunci, despre aceasta, şi Mavka* se va gândi dacă să se întoarcă sau nu cu umbra-i de salcie în centrul câmpului lui Lukaş* şi acolo – între colinele cu călini să ridice o piramidă din umbră de pin, ca după aceea să spună: „Iată, aici, lângă fosta mea casă, cineva, fără consimţământ, a ridicat o ciudată piramidă. Acesta-i oare păcatul pentru faptul că eu am ieşit din piramidă?..”,- spuse aceasta, începu să plângâ, ca un călin în toiul verii, să se legene ca un alun, ca stuful răscolit de vântul nordului sălbatic, la timp de răstrişte, tânjind, suspinând, murmură: iată că s-a întâmplat nenorocirea pe câmpia lui Lukaş*, chiar şi în lemnul fluierului lui fermecat, ce-ntoarcea anotimpurile prin mrejele planetelor, - chiar şi-n trupul lui, înveşmântat cu cămaşa lui Nesus, cămăşii ţesute din firele vrăjite a praful pământului, şi, din roua stelelor...


30 Anul II, nr. 4-5, oct 2012 – apr. 2013


intrând în cerc, rămase încercuită, împrejmuită. (Tainicele sunete ale muzicii, ce până atunci răsunau în amfiteatru, au fost înlocuite de altele, care învăluiră aerul. El, cel care urmărea fiecare cuvânt al Actorilor, începu să selecteze în gând melodiile cunoscute de el... - „Aceasta-i, paremi-se, partitura „BIST DU BAI MIR”, al aceluiaşi compozitor Johann Sebastian Bach. Da, într-adevăr, acesta-i Bach. – Şi începu să-şi şteargă cu batistă fruntea încordată. După care începu să privească cu atenţie în jur. Abia acum a ajuns la concluzia că el se află doar de unul singur în amfiteatru. Un fel de nelinişte ciudată se răsfrânse asupra lui, iar ecoul încă nestins al vocii Actorului 1 îl făcu şi mai atent...)


Actor 1: Nu azi!.. Ieri, da, da, ieri încă


exista undeva sensul liniştii metafizice. Atunci materia încă plângea, plângea cu lacrimile albe ale frumuseţii curate. Timpul trăia în cerc şi-n piramidă, de unde, uneori pornea în lunga călătorie, dincolo de sferele nopţii, în nadirurile iubirii... Actor 2: Daţi-mi voie!.. Permiteţi-mi,-


spuse. – Lăsaţi-mă să mă exprim!.. Astăzi privirea gândului meu a îndrăznit o clipă doar să gândească interiorul piramidei – noua ei formă a existenţei, şi ... iată, iată ce s-a găsit în interior!... Actor 1: Ce?.. Actor 2: O frântură din cer şi din cercul


pământului, aplecate asupra cavalcadei zenitului. Atunci eu, *ca o pasăre, m-am aşezat pe acel fragment. Am stat acolo pitit câtva timp, am tăcut, ca strunele încordate ale bandurei. De atunci timpul acela a devenit pentru mine de neuitat... Din când în când eu cad, ca un vultur, în gâtlejul negru al gândului, departe-departe – spre fund, chiar în marea censului sevelor copacilor, prinşi de înserare, fără iubire în venele-i, ce pulsează ca neliniştea planetei. Atunci eu mă transform în fluierul de călin din Lunca lui Lukaş. Am devenit cântec, îmblânzit de neliniştea ideii...„ Actor 4: ... Pe vremea când eu eram încă


regele tristeţii şi în mine erau populate-plămădite marile nadiruri ale secolelor din mările ieroglifelor, atunci vânturile-furtunile plângeau prin timp cu cercuri sure din clepsidra trecerii. De atunci toţi m- au denumit adâncul secolelor, lanţul generaţiilor, al anotimpurilor, ce-n forma sa nasc mâna dreaptă a materiei existenţei omului: fierul, cremenele, safirul şi piatra. Nu – steaua, nu focul, aerul, ci totul, ceea ce este format în ideea monadei... Eu le văd peste tot, chiar şi-n acel moment al trupului, când eu trebuia încă să mă nasc, şi-n acele valuri ale cuvintelor-mărilor, unde soarele se scaldă cu


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52