MANTAUA LUI GOGOL


trei tablete de culori diferite, un fel de sedative fără de care nu aş fi rezistat. Mă uimise faptul că spre amiază chiar şi Elza m-a obligat să înghit aceste medicamente. Poate că n-ar fi fost nimic neobişnuit, dar, brusc, fusesem frământat de anumite gânduri: „Cum de aflase acest amănunt şi de unde făcuse rost de ceea ce-mi era indispensabil?” Concluzia era la fel de simplă: Elza mă cunoştea. Juca fals, şi-n acest caz mă vedeam nevoit să adopt o strategie înşelătoare. ― Nu mai înţeleg absolut nimic, minţeam,


dorindu-mi să par total străin de ceea ce se petrecea, se înfiripa, năştea alte semne de întrebare. ― Totul va fi bine, mă liniştea ea. Îţi vei


reveni cât de curând. Doar să nu încetezi să crezi, să lupţi, să iubeşti. Adoram acest loc, această casă, fiinţa din


faţa mea. Îngemănarea visului cu realitatea mă făcea să mă simt liber, suveranul universului croit din amintiri şi iluzii mult mai veridice decât faptele trecutului, decât senzaţiile date de acest prezent. Poate că această iubire nu era altceva decât o formă de apărare în faţa fricii de care deveneam tot mai conştient. ― Trebuie să plec, zise


Elza în timp ce privirea îmi fusese vrăjită de lumina ce iradia din adâncul Dunării. Ştiam că umbra edificiului din apropiere nu era doar o maculă întunecată, unduind pe suprafaţa lichidă. Ştiam că ea se adâncea în apă, presupuneam acest aspect. Citeam câteva din însemnările ei: „Prea bine ştiam: nimeni nu- şi poate aminti mirosul. Însă mirosul trupului tău mi-a amintit totul.” Probabil că se temea şi ea. Acest „totul” augmenta o mare parte din bănuielile mele. „Credeai că am să uit ceea ce ani de-a rândul clădisem din dorinţe şi vise?” Îmi recunoşteam vorbele, ideile notate în agenda ei. Era clar: Elza a purces la elaborarea unui plan destul de complex. Nu-şi permitea să acţioneze în necunoştinţă de cauză. Orice pas greşit ar fi îndepărtat-o de scopul urmărit. Mă uitam prelung la aceste pagini şi nici nu ştiam ce fel de mutare trebuia să fac. Puteam să plec pentru totdeauna. Dar, în acest caz, exista un impediment major: amintirile. Asemenea gânduri întunecate aveau un singur scop: îmi complicau existenţa, o făceau imposibilă. Când sunetul strident al telefonului m-a


adus la realitate, eram convins că de cealaltă parte nu se afla altcineva decât ea. Nu credeam în premoniţii ori coincidenţe. Credeam doar în puterea gândului ce putea induce ori completa gândul omului pe care îl iubeşti cu adevărat. ― Nu trebuia să pleci, auzisem vocea


fiicei. Aici, între aceste ziduri, în această linişte o


recunoşteam mai bine ca niciodată. Chiar şi respiraţia ori tăcerea ei le-aş fi recunoscut aici. Doar aici.


― Ascultă-mă, te rog! am intervenit. Dacă


tot ai aflat unde mă aflu acum, de ce nu vii să mă iei?


― Nu mă pot apropia de… A urmat o tăcere prelungă, ceva ca un


plâns înecat. Ştiam: dacă în aceste minute ea mi-ar fi fost alături, sigur mi-ar fi întors spatele. Apoi m- ar fi rugat s-o sărut pe frunte, s-o îmbrăţişez. Mi-ar fi zis: „Tată, doar tu ştii să mă ierţi.” Însă ea se afla dincolo de aceste ziduri, dincolo de închipuirea mea, într-un haos în care nişte siluete de umbre îmbrăcau hlamidele luminii amăgitoare. Şi, în mintea mea, spontan, îşi făcuse loc o asociaţie cât se putea de nefirească. Vedeam flacăra lumânării, de un galben orbitor, alunecând înspre un roşu sângeriu. Miezul părea gol: o formă de inimă întoarsă invers, o mică pată în care nu exista nimic, absolut nimic. În comparaţie cu luminile ce demascau culori aflate într-o permanentă schimbare,


întunericul îmi


apărea etern tocmai prin această lipsă a oricărui aspect perceptibil. ― Îţi propun să ne


întâlnim, am continuat oarecum ezitant.


― Presupun să vei reuşi


să ajungi până la ţărm. E o piatră acolo, o piatră de forma şi mărimea luntrii. Peste un sfert de oră ne putem întâlni. Vrei? Voiam. În mintea mea, fiica ocupa un loc privilegiat. Vedeam în ea tot ce aş fi vrut să fiu, visele copilăriei ce se înfiripau, se întregeau, se materializau în


acest suflet, desprins parcă de sufletul meu. Încercând să mă eliberez de impresia năzăririi, în care simţeam că încep să mă scufund, i-am acceptat propunerea. Înţelegeam că hăul ce creştea împrejur era indus doar de absenţa ei. Simţeam nevoia s-o ascult. S-o privesc. S-o văd zâmbind şi să-i simt mâna caldă atingându-mi mâna, în timp ce numai în vocea ei cuvântul „tată” suna întru totul adevărat. Trebuia să mă eliberez de orice gând întunecat, să refuz să-mi amintesc chipul ei din oglinda retrovizoare, acei ochi ca de sticlă, în care, în acele clipe fatidice, întrezăream cioburi învăpăiate, cuprinzând spaţiul apropiat. Nu ştiam ce vedea ea. O închipuiam întinzându-mi jumătatea stângă a inimioarei de argint, medalionul pe care i-l dăruisem când împlinise zece ani. Apoi totul s-a stins. Întunericul devenea insuportabil. Nu mai vedeam nimic. O auzeam plângând, dar nu o puteam ajuta. Plânsul devenea vuiet, ecoul respiraţiei, răsunetul valurilor îndepărtându-se şi smulgând parcă o parte vie din trupul meu, ceea ce,


Anul II, nr. 4-5, oct 2012 – apr. 2013 25


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52