MANTAUA LUI GOGOL AMINTIRI CU BUNICI Mihai-Hafia TRAISTA Ionică dă din cap în semn că nu, eu la fel şi


amândoi, ca racii, ne apropiem cu spatele de uşă. – Unde ar fi putut să-mi dispară


brăcinarul? repetă bunica, dar noi deja eram afară, alergam spre grădină, unde am înhămat ieri, capra bunicii la căruţul de lemn cu care se ducea la moară, iar din brăcinarul bunicii făcuserăm bici, căci orice aţi spune, birjarul fără bici nu e birjar! Căruţul stătea linăştit la umbra nucului


valah, capra speriată că o vom înhăma din nou o rupse la fugă, iar brăcinarul ia-l de unde nu l-ai pus...


– Unde ar fi putut să dispară brăcinarul


bunicii? întreb şi eu punând mâna streaşină la ochi şi încep să mă uit de jur împrejur, cum am văzut că făcea bunica. – Poate l-a mâncat capla, filosofă Ionică


BRĂCINARUL BUNICII Bunica Maria stătea ca o stană de piatră în


mijlocul odăii şi cu mâna streaşină la ochi se uita de jur împrejur cu atâta atenţie încât broboane de sudoare îi apărură pe fruntea brăzdată de ridurile trecutelor primăveri. – Unde ar fi putut să-mi dispară


brăcinarul? şopti cu buzele uscate. Eu i-am aruncat o


privire lui Ionică, Ionică mi-a aruncat o privire mie şi pe urmă amândoi odată ne-am aruncat privirile spre uşă. – Doară aici l-am pus,


în cuier împreună cu chemeşa şi cu sumna1, duminică seara când m-am întors de la vecernie. Sumna-i aici, chemeşa-i


aici, dar


brăcinarul?... Din nou mă uit spre


Ionică, care scobindu-se cu degetul în nas, încerca probabil la fel ca şi mine, să-şi aducă aminte unde am pus brăcinarul. – No, şă acum du-te


babo dezbrăcinată la biserică, ca o ciuhaie2! se dojenea singură bunica. Şi brăcinarul era împletit din fir roşu de mătase, strălucea de-ţi lua privirea nu alta! Noi tăceam, de parcă ne-ar fi turnat cineva


apă în gură. – Voi, dragii babei, nu aţi văzut pe undeva


brăcinarul meu?


scărpinându-şi ceafa. – Nu mai măcina prostii, mai bine hai să


căutăm brăcinarul. – De ce plostii? se bosumflă Ionică. Vala


tlecută nu mi-a mâncat pulceluşul pălălioala? Dar


«Molitfelnicul»3 sub braţ, se ducea sub cireş ca să se roage la Dumnezeu, căci nu putea să meargă «dezbrăcinată la biserică, ca o ciuhaie». – Mi-am amintit! strigă deodată Ionică. – Ce ţi-ai amintit, întreb eu. – Unde am pus


iat-o şi pe bunica, cu


blăcinalul, se lovi peste frunte.


– Unde? – L-am uitat ieli


acolo pe clenguţa cileşului, arătă Ionică spre brăcinararul bunicii care atârna strălucind ca un şarpe sub razele soarelui. Târziu. Bunica deja a ajuns sub cireş. – Cuvine-se cu


adevărat să te fericim, Născătoare


de


Dumnezeu. Cea pururea fericita şi prea nevinovata şi Maica Dumnezeului nostru, şoptea aşezânduse pe iarbă bunica. Ceea ce eşti mai cinstită decât


heruvimii şi mai marită fără de asemănare decât serafimii... Dar deodată, ridicîndu-şi privirea către cer şopti: – Lua-va-r dracu de pezevenghi, uite unde


au dus brăcinarul meu! Iartă-mă sfântă Fecioară că-l Anul II, nr. 4-5, oct 2012 – apr. 2013 27


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52