MANTAUA LUI GOGOL


importanţă istorică, cum ar fi Cadrilaterul sau Basarabia despre care nici nu auzisem şi nici nu aveam habar de ele, eram sătui de viaţa mizerabilă de zi cu zi ca să ne preocupe problemele altora. Valuri de frică, peste alte valuri de frică, cine poate înţelege toate poveştile astea dacă n-ar fi reduse la întâmplări cu oameni buni şi răi, în care înving de cele mai multe ori primii, conform principiilor universale de etică cenzurală. Frica remanentă spune altceva: că răul nu poate fi stârpit! Rădăcina lui e mai adâncă decât a omului bun. A doua zi ne-am încins la joacă din nou.


Am transformat canaraua în cazemată, câştigau bătălia imaginară cei care cădeau la sorţi să fie străjeri. Adică pe dos. Ne bucuram de ascunzişul răcoros din pântecul dealului calcaros, dar priveam din când în când, cu teamă, cortina de întuneric pe care nu o străpungea soarele: să nu iasă şerpii! Nu ştiam de gnomi şi nici nu căutam comori ascunse, nu aveam clitrofobie, dar ne imaginam mişcări tainice pe sub pereţii care uneori luceau nefiresc, făcând bezna mai neagră şi mai adâncă. Cum se însera părăseam locul în grabă, de spaimă. Călae ne îngrozea cu alte poveşti. Mai târziu aveam să aflu că toate dealurile pe care era împrăştiat satul aveau canarale, dar cea mai mare era aceea din dealul unde era casa bunicilor. Nu m-am putut mândri cu chestia asta în autobiografie, deoarece dintr-o eroare bunicul a fost învinuit de tăinuirea partizanilor, după care a urmat o anchetă cu multe neplăceri. Casa lui era cea mai apropiată de canara, dezertorii se refugiaseră acolo pe ascuns, să nu-i vadă nimeni. Se păzeau straşnic de lume, le era frică de oameni, aşa că fie şi din întâmplare doar bunicul ar fi ştiut de ei, căutându-şi tocmai în aceea noapte o oaie rătăcită, îndreptată spre hăul din deal. Bunicul a susţinut contrariul, cu atât mai mult cu cât comandantul plutonului de recruţi, după executarea ordinului, i-a cerut o cană cu apă şi i-a zis „mulţumesc, ţărane!”, după care i-a rechiziţionat căruţa pentru transportul celor trei cadavre. Când s- a luminat de ziuă în sat deja se zvonise: a dat căruţa dezertorilor să fugă, al dracului trădător, bine i-au făcut!


Bunicul dispăruse, dar nu arestat de pluton,


cum se bănuia, ci plecase să-şi recupereze căruţa după depunerea cadavrelor. Aşa îi promisese locotenentul în urma unor lungi insistenţe, şi în schimbul unei donaţii pentru armată: o putină cu brânză, un miel la proţap făcut sul în jar, două sute de ouă, zece pui şi o căciulă nouă, toate lăsate de


ofiţer, comandantul de pluton, la ibovnica lui ce stătea într-o casă la marginea oraşului, în apropierea garnizoanei. Necazurile aduse de „oaia rătăcită” au


prins viaţă în predica preotului, se apropiau sărbătorile de primăvară, a patra de război, iar bunicul se săturase, aşa că nu avea niciun chef să dea explicaţii, reducând toată povestea la „partizani”. Nu putea să zică alte cuvinte decât cele adevărate, căci ar fi riscat să-şi scrântească limba în vorbele încâlcite, grele ca bătăturile palmei. Pereţii canaralei nu purtau urme de


gloanţe. Le înghiţise calcarul dealului în adâncuri necunoscute? Cazemata de pe faleză, cu coridoarele împuţite, care coresponda printr-o uşiţă secretă cu altarul bisericii fusese construită după război, deci nu avea de unde să poarte amprente de gloanţe. Oricum, nu se poate face o paralelă între canaraua bunicului şi cazemata de sub biserică, între partizani şi cerşetori, unii îşi apărau viaţa, ceilalţi o dispreţuiau. Bizar era jocul de-a v-aţi-ascunselea în pântecele pământului. În câţiva ani, puţini la


Grafica Mihai-Hafia TRAISTA


număr, vânturile şi ploile dezgoliseră dealul, dezgropând din adâncuri straturi paralele de piatră calcaroasă, care formau acum un fel de cozoroc în creştetul înălţimii molcome; de acolo privirea se aşeza peste o


vale blândă, tăiată de mai multe drumuri, dar de nicio apă. N-aveam un râu pentru a ne imagina bătălii navale, aşa că ne mulţumeam doar cu mişcări de trupe terestre, transformând căruţele şi camioanele (rare!) care treceau pe acolo în tancuri şi blindate, cârdurile de oi în pihote de infanterişti. Suiţi pe parapetul de calcar, ca pe o tribună a dealului, priveam valea în speranţa trecerii a cât mai multor cârduri de oi, închipuindu-ne ce se poate întâmpla dacă se vor încrucişa, ceea ce, spre dezamăgirea noastră, nu se întâmpla, toate cârdurile mergeau în aceeaşi direcţie, vara era aspră şi secetoasă, trebuiau străbătute distanţe mari, drumuri lungi în căutare de iarbă, miriştile de grâu erau arse, ciobanii şi oile veşnic în mişcare, lumea necăjită se gândea la foamete, nu-i păsa nimănui de ceea ce am fi vrut noi, copiii de acolo, de la canarale, o adunătură din sat şi de la oraş, crescuţi în necazurile de după război, dar pentru care singura grijă era să ne jucăm pe săturate. Haretismul nu ne ajunsese din urmă, iar învăţământul de partid şi agrozootehnic încă nu căpătaseră răspândire în masă.


Anul II, nr. 4-5, oct 2012 – apr. 2013 35


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52