MANTAUA LUI GOGOL


într-o adnotare găsită de curând, Elza denumise „suflet lichid”. Aproape că nici nu-mi mai aminteam


drumul până la mal. Într-un târziu am realizat că şedeam pe luntrea de piatră. Priveam în zare. Dincolo de această lume. Aşteptam. În depărtare, dinspre apus, valurile aduceau ceva alb, ceva ce părea că s-a desprins de orizontul îndepărtat, devenind tot mai desluşit, tot mai luminos, făcându- mă să mă simt înstrăinat de propria persoană. Observam că acea formă plutitoare lăsa în urma ei dâre roşietice, umplea aerul dimprejur cu o lumină ciudată, cu umbre amintind de pescăruşii eliberaţi de sub năvodul transparent, asemuit pojghiţei de protecţie, necesară spre a permite fluviului să nu se reverse dincolo de această realitate. ― Presupun că ai dedus rostul acestei


întâlniri, mă trezise vocea fiicei. ― Da, am confirmat. Chiar simţeam


nevoia să te întâlnesc, nădăjduind că îmi vei lămuri anumite aspecte. ― De ce ai plecat? ― Mi-am amintit totul. Cu Lara mă simţeam liber. Lipsit de frica


trădării, prezenţa ei îmi conferea o libertate totală. Ea anula orice urmă de întunecime din preajma mea, chiar şi acel sentiment straniu, ce mă făcea să cred că sufletul unui mort neştiut mai mereu mă urmărea, dorind să-l recunosc zi de zi, începând cu clipa accidentului. Prins în asemenea ipostaze, respectiva dedublare părea, oarecum, firească. O asociam tentativei de a-mi recâştiga propria identitate. În acest sens, Lara era unica persoană care îmi putea oferi ajutorul necesar, gândeam, privind-o lung, ca şi cum aş fi privit doar o umbră aflată în picioare. Aici. În faţa mea. ― E ceva acolo, zise fata, eliberându-mă


de ideea oricărei halucinaţii. Se apropie de mal. Vine înspre noi. M-am ridicat. Apucând-o de umeri, am


rugat-o să părăsim acest loc. ― Nu! s-a împotrivit ea. Pare un sac de


plastic. ― Văd ceva alb înăuntru. O cămaşă.


Iniţial, gândisem că era doar o părere. Apoi, luând în calcul mărimea foliei transparente ce învelea acea făptură ori acel obiect, am înţeles că în acea seară aproape imposibilă, pe Dunăre plutea un manechin. Mi-am amintit de angajaţii magazinelor universale, de acei nerozi ce se izbăveau de obiectele nefolositoare ori ieşite din uz într-un mod cât se putea de urât. Pur şi simplu cedau aceste siluete, ani de-a rândul pârlite de soare, valurilor năvalnice.


― Pare a fi un om, se neliniştea fiica. ― Nu e niciun om, am răbufnit


pregătindu-mă se plec. Am prins-o de mână şi i-am Va urma


zis că nu-mi place tot ceea ce se petrece aici. Suntem aşteptaţi, am adăugat. ― Mama nu ştie unde sunt. Şi, oricum, e


plecată. ― Elza se va întoarce din clipă în clipă. N-


aş dori să nu mă găsească acasă. ― Impresionant! râse fata. De câte ori să-ţi


amintesc că numele mamei mele e Edith? Cu riscul de a părea plictisitoare, mă simt nevoită să-ţi repet ceea ce nu-mi place câtuşi de puţin. Tată, tu eşti bolnav! Tu nu mai eşti cel care ai fost. Iartă-mi aceste vorbe, dar uneori simt că nu mai rezist. Mirat şi descumpănit de ceea ce mi-a fost


dat să aud, am strâns-o la piept, pentru că în ochii ei îşi făcuseră loc lacrimile compătimirii. O auzeam suspinând, în timp ce-i sărutam creştetul. Trupul mlădios, tremurând în braţele mele, era o parte din trupul meu, era ultima scânteie de care îmi legasem toate speranţele. Ea era fiica mea, fructul iubirii împlinite, umbră fără timp, desprinsă parcă de două suflete regăsite pe limanul ce păstra urmele paşilor cunoscuţi, urmele existenţelor anterioare. Temându- mă că în acea seară se va apropia de marginea malului, mi-am reamintit episodul în care, indiferent de cât înţelese din vorbele mele, luând în considerare vârsta ei de atunci, i-am zis: „Să nu te apleci peste ceea ce e îngrădit de oameni”. Însă inevitabilul nu putea fi neglijat. Acum, când au trecut mai bine de opt ani de la acea scenă, fiica s-a apropiat de apă. ― Mă tem c-am mai văzut chipul acestui


răposat ce-ţi seamănă întru totul. În visul meu nu el era învelit în sacul de celofan, ci tu, tată, tu purtai demiul transparent. Te retrăgeai în apă, trăgându-l după tine, eliberându-l de umbra nisipoasă, de acest plastic străveziu ca de o placentă de văzduh închegat. Cred că am încurcat ceva esenţial în acel vis, şi acum cu nimic nu te mai pot ajuta. Nu de plecările spre locuri neştiute ar trebui să te temi, ci de evadarea dintr-o realitate mărginită doar de mintea ta, de ceilalţi. Zgâindu-mă la făptura ieşită din apă, nu


ştiu de ce, dar în mintea mea îşi făcuse loc chipul văzut înainte de accident, expresia de asprime de pe chipul meu, reflectat în oglinda retrovizoare. Mortul îmi semăna întru totul. ― Stai! am strigat, dar era prea târziu.


Fiica reuşise să deschidă partea superioară a sacului de plastic. O faţă ca de var, brăzdată de cute vineţii, aidoma plasei de sârmă oţelită, îmi induse un gând cât se putea de neadecvat: eternul înspre care ne îndreptăm neîncetat are chipul morţii atât de fireşti. ― Să plecăm, poruncisem, văzând că fata


continua să se holbeze la acea vedenie. Îl cunoşti? întrebasem oarecum inconştient. ― Nu. Dar Edith, mama mea, îl cunoştea.


26 Anul II, nr. 4-5, oct 2012 – apr. 2013


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52