MANTAUA LUI GOGOL


sale în societate, împotriva marelui său nume literar, nume pe care îl vor slăvi generaţii de-a rândul, s-a revoltat împotriva nemuririi sale… Încetul cu încetul, acea teamă neînţeleasă


începu să se prefacă într-o furie oarbă de nedescris. Poate nici nu-şi dădu seama cum s-a ridicat de pe fotoliu şi cu acel urlet: „Târfo!” s-a năpustit asupra ei.


Loviturile cădeau una după alta, până ce


frumoasa Cornelia se prăbuşi la podea, atunci începu să o lovească cu picioarele. O lovea sacadat, parcă la ordinul cuiva, şi după fiecare lovitură repeta acel: „Târfo!” care pe ea o durea mai mult decât loviturile primite. Se opri numai după ce femeia încetase să mai mişte, atunci ieşi fără să-i pese dacă ea mai trăieşte sau a murit. ……………………………………………………... Plângea în hohote aşezată pe blana de urs


din mijlocul dormitorului cu spinarea încovoiată, parcă în aşteptarea loviturilor de bici. Pablo o privea indiferent, şi-ar fi dorit să


simtă ceva pentru ea, măcar milă dacă nu dragoste, dar nu simţea nimic pentru această femeie, pentru care aseară ar fi fost în stare de mari sacrificii, dar ea venise la prima lui chemare şi cu asta a sfărâmat totul. Acum el se gândea la fata de la chioşcul de ziare din holul bibliotecii municipale, iar ea stătea la picioarele lui şi plângea. Pusese demult ochii pe vânzătoarea de


ziare şi ieri a vrut să intre cu ea în vorbă, dar intervenise frumoasa Cornelia şi această poveste care s-a terminat cu vânătăi şi lacrimi, nici măcar nu s-a terminat încă. Simona, aşa o chema pe fata de la choişc,


fiind înstruită de tanti Eugenia, care ieşise la pensie, i-a oprit câte un număr din revistele literare pe care le cumpăra de obicei, poate ştia şi că e poet, „un mare poet”, i-o fi spus Eugenia, i-a zâmbit ieri, iar zâmbetul ei promitea multe. —Ieri îmi spuneai că nu poţi trăi fără mine


şi azi îmi spui să mă întorc la el… – spuse printre sughiţuri frumoasa Cornelia. Pablo tăcea… —De ce m-ai minţit?… —Nu te-am minţit, doar că… — Că?… întrebă, îndemnându-l să


continue.


—Ieri te-am iubit. — Şi azi mă alungi, începu din nou să


plângă. — Nu te alung, voi pleca eu, spuse


ridicându-se. — Când te întorci? încolţise speranţa în


sufletul bietei Cornelia. —După ce pleci tu, spuse ieşind.


…………………………………………….. —Ş-ş-şi tu ai neobrăzarea să vii la mine şi


să-să-să, sâsâia ca un şarpe Paporoteanu. Să-mi spui să-mi iau nevasta din patul tău? Eşti un, un, un imbecil, un, un, un excroc, asta eşti!


— Domnule Paporoteanu, cu tot


respectul… — Care respect, respectul cu care mi-ai


futut nevasta?! Porcule!… îl întrerupse medicul. — Mi-ai spurcat nevasta, mi-ai distrus


casa, mi-ai… — Calmaţi-vă, domnule Paporoteanu, v-


am spus că a fost ceva întâmplător, neintenţionat, aproape nevinovat, sunt sigur că ea vă iubeşte, de aceea v-a şi spus, am avut o clipă de rătăcire… —Cum de ai putut să-mi faci una ca asta?


Tu, ca bărbat, cum ai putut să te culci cu nevasta confratelui tău, totuşi eu sunt un nume, sunt, sunt totuşi…


— Îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar


eu nu vă consider confratele meu. Paporotanu, din roşu furios, devenise alb ca varul. — Ceea ce scrieţi dumneavoastră nu se


poate numi poezie, este doar o banală adunătură de cuvinte fără nicio noimă, fără niciun sens, fără niciun înţeles… — După ce îmi fuţi nevasta, îmi profanezi


şi poezia?… Ieşi dracului din cabinetul meu! urlă Paporoteanu, pierzându-şi controlul. Dacă am fi trăit în alte vremuri, te-aş fi provocat la duel. — Iar e aş fi acceptat cu mare plăcere,


domnule Paporoteanu, zâmbi Pablo ieşind din cabinetul medicului.


8. Când Luca ieşise din cârciuma de cartier,


seara cobora uşor deasupra oraşului ca o umbră a mantalei nopţii de toamnă. “Ar trebui să mă liniştesc, da, să mă


liniştesc şi să mă bucur că am zărit-o”. Ea a fost cu siguranţă, nu se putea înşela şi asta înseamnă că ea locuieşte în oraş, poate chiar în acest cartier. Mâine dimineaţă când Dragoş Ionescu îi va da lui Pablo fotografiile, se va lămuri totul. Dar dacă nu o cunoaşte Pablo?… Atunci… atunci va umbla cu fotografia ei în mână din uşă în uşă, va întreba toţi trecătorii până o va găsi şi atunci… Atunci?… Aceasta era întrebarea. Dragostea întotdeauna este dificilă, chiar


foarte dificilă. Mai întotdeauna te îndrăgosteşti de cine nu trebuie, de cineva care nu simte nimic pentru tine, dar simte ceva pentru altcineva şi acel altcineva nu simte nimic pentru ea deoarece simte ceva pentru… şi aşa mai departe. Nu iubise niciodată cu adevărat, abia acum


şi-a dat seama de asta, toate iubirile lui de până acum nu fuseseră decât o poleială de aur pe o bijuterie de metal. Niciodată nu simţise acest sentiment straniu de iubire amestecat cu durere şi cu frica de a nu o întâlni, sau de a nu fi iubit de ea. Dar cel mai ciudat era faptul că gelozia îi rodea sufletul, îl măcina, era gelos pe toţi cei care au atins-o, au sărutat-o, au privit-o… Era gelos în primul rând pe personajul său…


Anul I, nr. 2, aprilie-iunie 41


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48