MANTAUA LUI GOGOL


MIHAI EMINESCU ŞI TARAS ŞEVCENKO – SUB SEMNUL UNEI SINTAGME VIABILE: POET NAŢIONAL


Prof. dr. Ion COZMEI


estinul unei naţiuni, în care poetul de geniu sondează filozofic trecutul lumii până dincolo de cunoaşterea pozitivă, oferă prezentului dimensiunile moralităţii şi exemplarităţii şi prospectează pe coordonatele idealului şi absolutului. Poetului naţional îi este destinat actul


sacrificiului, asemenea lui Iisus Hristos, care, sacrificat cu o violenţă pe care nici o fiinţă umană n-ar fi putut-o suporta, a adus iubire între toţi oamenii, fiind deasupra tuturor victimelor ispăşitoare din istoria umanităţii. Eminescu îl consideră pe „blândul


nazarinean” drept modelul absolut de sacrificiu, conferind martirului, eroului şi înţeleptului aura ipostazelor umane de apropiere maximă de modelul hristic.


X X X Mitul Eminescu este o creaţie veche, de


Sintagma „poet naţional” nu este nouă, nici


perimată şi doar în ultima vreme, în contextul literar românesc, „le trezeşte unora senzaţia de pauperitate” (conform părerii lui Dan Horia Mazilu, chestionat personal în această problemă), ea fiind raportată dintotdeauna la apelativul comun „naţiune”. Este necesară, în acest sens, o abordare mai largă a termenului iniţial, aşa cum a fost el receptat de-a lungul timpului. Lexemul „naţiune” este definit drept


„comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, care se manifestă în particularităţile specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi soartei comune. (cf. DEX, Editura Academiei, Bucureşti, 1984). Naţiunea a fost confirmată ideologic în evoluţia firească a umanităţii, dar viziunea privind existenţa şi individualitatea ei nu a fost întotdeauna unitară. Catolicismul şi protestantismul s-au ferit să


lege statalitatea de destinul unui scriitor, neacceptând sintagme de tipul „scriitor naţional” sau „poet naţional”, ba găsindu-le chiar golite de sens, atâta timp cât scriitorul creează în numele unei iniţiative individuale. Din contra, ortodoxismul a acordat termenului „naţional” o dimensiune sporită, poetul naţional întruchipând sinteza cea mai înaltă a scriitorului de geniu, creator de limbă şi conştiinţă naţională, vizionar al neamului. Vizionarismul îşi găseşte întemeierea necesară şi elocventă în


peste 120 de ani, care s-a ivit odată cu îmbolnăvirea poetului la 28 iunie 1883 şi a intrat în expansiune după apariţia ediţiei priceps a Poesiilor eminesciene, ediţie datorată lui Titu Maiorescu. În studiul Eminescu şi poeziile lui, apărut la scurtă vreme după înmormântarea poetului, marele critic junimist, intuind în Eminescu întruparea cea mai înaltă geniului românesc, avea să consemneze: „Pe cât se poate de omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20 – lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti”. Devenit cu timpul „expresia integrală a sufletului românesc”, „luceafărul poeziei româneşti”, „poetul nepereche”, „homo universalis” şi comentat sub cupola conştiinţei singularităţii poetului de geniu de iluştri urmaşi ai lui Maiorescu (N. Iorga, L. Blaga, T. Arghezi, G. Călinescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Nichita Stănescu ş.a). Eminescu a fost considerat, în cele din urmă, ca erou eponim al culturii româneşti, întemeietor de limbă literară modernă, de literatură română modernă, de doctrină naţională modernă (cf. Ilie Bădescu, Timp şi cultură). Tudor Vianu, observând că fiecare cultură


învesteşte câte o mare personalitate cu atributul maximei sale reprezentativităţi, consideră că românii i-au „delegat” lui Eminescu această cinste, după cum italienii lui Dante, englezii lui Shakespeare, germanii lui Goethe, ruşii lui Puşkin sau polonezii lui Mickiewicz. Aşadar, Eminescu are statura unui mit naţional. Un eminescolog contemporan, George


Gană, notează în anul 2002: „Poezia de la sfârşitul Anul I, nr. 2, aprilie-iunie 17


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48