MANTAUA LUI GOGOL Mihai Hafia TRAISTA


Iar pentru toate-acestea, tu fă un semn în grindă, dă cep de-acuma sticlei, vreau, iar să beau cucută, în tragica beţie, mai adă-mi şi-o oglindă ce nu mă recunoaşte şi mă priveşte mută.


ELEGIE PENTRU ULTIMUL VERS


Vreau iar să mângâi tandru trupul tău de fată şi să te strâng în braţe cu tot cu univers, apoi să scriu poeme pe linia ferată şi trenul să oprească la fiecare vers.


POEM PATRIARHAL


Miroase-n sat a pâine, a vin şi a iubire... Genunchiu-mi plec, iubito, ca orice păcătos, când clopotul răsună, pe deal, la mănăstire, sunt rob al poeziei, şi rob a ce-i frumos.


Un vers, prelins ca fumul, mi se aşterne-n pleoape, condeiu-mi este arma, prea paşnică pesemne, încărunţeşte versul şi iar te simt aproape când iarna lin coboară pe clopot şi-n poeme.


Mi-e găurită talpa pingelei, pun blacheuri, genunchiu-mi plec, rob ţie şi fără umilinţă. De mult cu trista-mi viaţă, eu nu mai fac pariuri şi voi muri-ntr-o noapte, la propria-mi dorinţă.


TRAGICA BEŢIE


Adulmecă-mi povara trădărilor de-a rândul, beţia risipită prin fumul de ţigară, păcatele cu fapta sau cu gândul şi câte şi mai câte, rămase pe afară.


A vieţii mele haină e mult prea răvăşită şi poate că-s tardive, aceste spovedanii, cum nărăvaş e gândul ce duce în ispită, spre doamna cea cu coasa, care-mi scurtează anii.


Dar nu-i aici sfârşitul, nici boala fără leac, rostirea este apa cea limpede-n izvoare, pădurea de pe Hera - mai creşte un copac care reverberează-n cuvinte şi nu moare.


Căci numai prin cuvinte, pot să-mi plătesc greşeala de a fi amant pe viaţă şi verbului supus. Eu sunt, doar muritorul, ce nu cunoaşte fala. Eu muşc din mărul vieţii, cel din Rona de Sus.


Aici şi curge rostul, cel preschimbat în vin şi în răchie tare, mustind a epitete. Zâmbeşte chiar Esenin, înduioşat puţin şi parcă te întreabă: ”tu, tot mai scrii, poete?..”


De iasomie tufe vor înflori prin halte, o ruţă-mămăruţă îţi va zbura prin palmă, fărămiţând sărutul prin zările înalte cu cioburi de oglindă din ceruri o să cearnă.


Iar sânii tăi de piatră vor invada feeric privirea unor îngeri pe posturi de acari cu cioburi de oglindă va ninge trist, siberic pe linia ferată ce duce nicăieri.


Doi heruvimi de vată te-or aştepta la poartă ”Norocul să te bată pe unde ai de mers!” Când totul va începe cu un ”a fost odată” - Ca-n prima ta poveste şi-n ultimul meu vers.


ÎN AJUN DE ZIUA CRUCII


La casa amintirii, cu prispa albastră, Păianjenii ţesură dantelă la fereastă.


Şi poarta şi făntâna de-o veşnicie tac, De mult nu mai miroase a cozonaci cu mac


Cum mirosea odată în ajun de Ziua Crucii. Tot aşteptând cocorii, îmbâtrăniră nucii.


Unde s-a dus bunicul, bunica unde-i oare?


De nu primesc nepoţii în ajun de sărbătoare.


Bunicul nu mai spune cum se luptau haiducii,


Şi nu-s copţi cozonacii şi mâine-i Ziua Crucii.


A ruginit şi briciul bunicului în grindă, Nu-şi mai pune năframa bunica la oglindă.


De mult nu mai coboară, împreună pe cărare,


Doar clopotu-i mai cheamă în zi de sărbătoare.


28 Anul I, nr. 2, aprilie-iunie


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48