MANTAUA LUI GOGOL Mihai Hafia TRAISTA


ne face să recunoaştem, fie că vrem, fie că nu vrem că ne aflăm în faţa unui autor cu sclipiri de geniu… Poetul Pablo Ronişoreanu îl atinse cu cotul


FEMEIA ÎN MOV


„Şi astăzi intru în casa ta – oaspe viclean, oaspe vechi,


oaspe cu gânduri ascunse. Să te păzeşti!


Mînile mele scapără primejdii.” Lucian BLAGA


(Orice asemănare dintre personajele şi


întâmplările din această nuvelă şi persoane sau întâmplări reale este o pură coincidenţă.)


Poveste cu o necunoscută


1. — Realitatea şi ficţiunea, în romanul


tânărului, dar deja celebrului nostru confrate Luca Dumbrăveanu se întrepătrund, se completează şi se potentează reciproc. Iată care este reţeta reuşitei artistice a romanelor sale! – aproape ţipă cu voce piţigăiată binecunoscutul critic literar Gheorghiţă Tudorescu. Îşi întrerupse discursul pentru câteva


secunde, cât să-şi şteargă cu o batistă de culoare roz fruntea transpirată şi chelia de un roşu opărit ce semăna leit cu un fund de maimuţă şi să bea două înghiţituri de apă din paharul înalt în care pluteau două felii de lămâie, după care continuă cu aceeaşi voce de piţigoi: — După cum am menţionat anterior,


reuşita artistică şi literară a confratelui nostru constă în drămuirea corectă a raportului dintre ficţiune şi realitate, în contopirea lor una într-alta, până ce fiecare dintre ele îşi pierd propria identitate… Din nou pauză, batista roz, paharul cu


apă… Luca Dumbrăveanu şi-a adus aminte cum


Gheorghiţă Tudorescu, încă pe când era profesor de română la liceu, obişnuia să-şi lipească cu apă, în care amesteca două-trei linguri de zahăr, şuviţele rebele de chelie. Vara, muştele roiau în jurul cheliei sale formând o aureolă de sfânt, iar elevii l-au poreclit „sfântul muştelor”. — Ba mai mult de atât, aş îndrăzni să


spun că această minunată capodoperă a tânărului scriitor Luca Dumbrăveanu ne pune pe gânduri şi


34 Anul I, nr. 2, aprilie-iunie


pe Luca Dumbrăveanu, să privească spre medicul chirurg Anton Paporoteanu care dădea afirmativ din cap după fiecare cuvânt rostit de critic. Părea că vede cum ies cuvintele din gura acestuia, le sorbea cu ochii, le vâna prin aer, le aduna în turme ca nu cumva sa fie irosite în zadar. Iar dacă ar fi observat că cineva neglijează cuvintele născute în chinuri grele, cu sudoare, mai mult ca sigur ar fi strigat, asemenea Marelui Profet: „Nu aruncaţi mărgăritare în faţa porcilor!”. Dumbrăveanu zâmbi şi îşi mută privirea


spre rândul doi, unde între directoarea Palatului Cultural, madam Eugenia Cimpoieru, şi redactorul şef al celui mai important cotidian local, Victor Zurbagiu, şedea o femeie îmbrăcată în mov. Era frumoasă şi tristă ca o seară de toamnă, cu frunze prin aer plutind. Nu ştia cine este, nu o mai văzuse până atunci, dar privind-o simţea cum îi cresc în inimă fiori, învăluindu-i sufletul cu o durere dulce- amară. Dintr-o dată simţi că o doreşte! Da, o dorea… o dorinţă oarbă, de


nestăpânit, cum îşi doreşte copilul jucăria din vitrină, fiind în stare să se tăvălescă pe trotuarul din faţa magazinului, numai să o primească. Nu simţise asemenea dorinţă până atunci. Dar ceva îi spunea că de acum încolo nimic nu va mai fi ca înainte… Tocmai vroia să-l întrebe pe Pablo


Ronişoreanu cine este femeia din rândul doi, dar acesta, atingându-l din nou cu cotul, şopti: — Cât i-ai promis, de rage mai frumos


decât măgăriţa lui Balaam: „celebru”, „talentat”, „sclipiri de geniu”, „reuşeşte”, „capodopera”, „ne-a dăruit”… te perie, frate, mai ceva ca la „Nufărul”. Numai să nu-mi spui că ă-ă-ă… că aşa şi pe dincolo, că nu te cred, poţi să mă picuri cu ceară şi tot nu te cred. — A-a-a nu! Nici vorbă… stai liniştit nu


am de gând să îţi răspund că aşa sau pe dincolo, nici cu ceară nu am de gând să te picur şi nici măcar nu am să te întreb cât i-ai dat tu în primăvară, când ţi-a prezentat volumul de poezii… Pablo Ronişoreanu râse cu poftă, ducându-


şi pumnul la gură, prefăcându-se că tuşeşte. …………...………………………………………… Toată lumea literară a metropolei cunoştea


lăcomia fără de margini pe care o poseda ca pe un har divin criticul literar, profesorul universitar, omul de litere Gheorghiţă Tudorescu, deoarece niciodată nu prezenta o carte „de-a futu-i pomană”, cum îi plăcea lui să spună. Ci numai pentru o „pomană adevărată”. De această „pomană” depindea viitorul cărţii, chiar şi a unui autor consacrat, cum era Luca Dumbrăveanu. Dacă era o „pomană grasă”, cartea era prezentată ca o capodoperă strălucitoare, demnă de literatura universală, iar autorul ei un mare talent, ba câteodată cu sclipiri de geniu, comparat cu marii


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48