MANTAUA LUI GOGOL


legume adevărate: tomate, vinete, ceapă, conopide. Cât a trăit Deliu, grădina a rămas întreagă. Moştenitorii au împărţit-o în felii, iar răzoarele se vedeau acum pe umerii dealului ca nişte epoleţi scălâmbi.


Taică-miu, Victor, venit în vizită la mine,


când mă mutasem în centrul capitalei, a refuzat să coboare în metrou! Se sufoca. Uitase vremurile când stătuse ascuns sub clăile lui Călae şi în saivanele lui Deliu. Ba să nu-l găsească legionarii, ba comuniştii, ba alţii care se perindaseră prin sat după alimente şi femei. Mama ţipa la el: - Ce, te dai erou? Te-ai ascuns de frica


fufelor! Mai aveau puţin şi mă acuzau de crimă. Nu


erau departe de fapte. - Aţi răvăşit pământul! E mai rău ca în


război! Tarlalele din preajma oraşelor erau tăiate


cu buldozere pe din două. Se construiau în neştire fabrici, blocuri, canale de irigaţii şi navigaţie. Fără frica Lui. Pământurile erau invadate de şantiere, buldozere, mii de metri cubi de betoane şi sute de kilometri de cale ferată, se ridicau baraje şi se săpau tunele. Inundau insule, desecau lunci, propteau râuri. Au tăiat păduri seculare. Cădeau sate, cu biserici cu tot. Pentru morţii nu mai era timp să-i deshume. Ţara arăta ca o prostituată: cu cracii în sus, gata să-i fie extirpate pământurile virgine şi să i se facă implanturi de uzine hidoase. Noua geografie? Galaţiul era roşu de oxidul furnalelor, Medgidia (Valea Neagră) se albise de ciment, Braşovul era înecat în funinginea eşapamentului de tractoare şi autocamioane, Oltenia se deşertifica din cauza barajului dublu de la Porţile de Fier. În Moldova, codrii zimbrilor dădeau ghinde modificate genetic din cauza radiaţiilor. Unii mureau. Cei mai sensibili. Crime domestice. Pierderi colaterale. Sacrificiile prost înţelese ale unei istorii contrafăcute. Alţii primeau decoraţii. Cei mai mulţi munceau pe brânci. Dacă mi-aş fi lăsat imaginaţia să cotropească adevărul, probabil că aş fi devenit cel mai celebru puşcăriaş. Norocul meu că pedeapsa cu moartea fusese abolită. Uitasem golgota, drumul la zid, pentru că îl parcurgeam în fiecare zi. Ne obişnuisem cu el atît de mult încât ne intrase în reflex. Neamul îşi refuza martirii. Se săturase de ei! Mai era loc doar pentru unul.


Pe acasă, la nevastă, trecem din două în


două săptămâni, uneori cu o stea în plus pe epoleţi. Umblam în toată ţara. Înghiţeam orice: câmpie, deal, munte, ape curgătoare, râuri repezi, văi domoale, râpe aspre, râuri mari, Mureş, Olt, Dunăre şi Mare. Buldozerul era mijlocul principal de transport şi muncă. Armata era peste tot! Aveam toate condiţiile împlinite, coapte,


pentru a năvăli în Piaţă. În momentul Evenimentelor din decembrie 1989, am fost abordat frontal:


- Renunţă la tot ce ai scris până acum! - Cum să renunţ la tăranii mei? Poate nu pricepeam noile vremuri. Nu


aveam cum să le înţeleg dacă ei, ţăranii, rămâneau tot săraci. Se răsuceau în mormânt: au mai ratat o răscoală!


Mi se pregătea un proces răsunător. Viaţa se derula ameţitor: dictatură, revoltă,


lovitură de palat, revoluţie! De la capitalism la socialism şi înapoi la capitalism. În câteva zile istoria şi-a schimbat faţa de mai multe ori decât într-un secol. Oamenii nu: au venit la putere urmaşii friponilor! Mercantili din materialişti. Au vândut tot. Pierderile au fost enorme. Nu numai în


bunuri materiale, dar mai ales în vieţi umane. Mieii şi porcii se sacrificau până la epuizarea târlelor şi cocinilor. Deliu ar fi murit a doua oară. Şantierele patriei, abatoarele poporului dus forţat la muncă socialistă, erau demolate şi vândute la fier vechi, lăsând clasa muncitoare, permanentă sau sezonieră, fără mijloace de existenţă. Jupuitul a fost în floare. Nu a fost întrerupt până la epuizarea celor prăduiţi. Rămăşiţele au fost împărţite sărăcanilor ca parte din averea poporului care li se cuvenea integral, sub forma unor cupiuri fără valoare: acţiuni, la un preţ de nimic! Apoi, pe bani buni, au înstrăinat pământul cu tot ce mai era pe el şi sub el. Nu mai era nimic de apărat. Armata devenise inutilă. O povară! S-a renunţat la ea în favoarea alteia care ştia unde ne aflăm decât pe hărţi strategice, secrete, la care militarii noştri nu aveau acces. Misiunile de luptă erau codificate. Dunărea nu se mai numea Dunăre, Carpaţii nu se mai numeau Carpaţi. Nici Bărăganul Bărăgan. Îmi era dor de Colonelul de la Canalul Dunăre – Marea Neagă. Brutalităţile lui mi se păreau acum dezmierdări. Nici lui nu i-a fost uşor să treacă de la capitalism la socialism, dar nouă ne fost infinit mai greu să trecem de la socialism la capitalism. La proces s-a renunţat. Acuzarea şi-a dat


seama că pot aduce probe în defavoarea ei. Jucam cu cărţile lor. Din orgoliu. Istoria se spăla de păcate, dar şi mai adevărat era faptul că la data pronunţării sentinţei definitive faptele proscrise deveneau prescrise. Pupat Piaţa Independenţei! Chipurile, toţi am scăpat cu faţa curată. Pe naiba! Eu am ieşit cel mai şifonat, iar urmaşii nu mi-au iertat păcatele în care, fără voia lor, i-am târât. Adică, oricum aş fi dat-o, tot prost ieşea. De aceea vreau să restaurez adevărul,


cronologic, care nu are nici o legătură cu viaţa infectă pe care am dus-o şi o suport cu stoicism în continuare. Istoria noastră e plină de politruci, refugiaţi, transfugi şi „Duluţă”! N-avem nici un Dumnezeu. În numele Lui unii au făcut livadă în deşert. Noi, românii, am distrus o grădină. O Gură de Rai. Nici Deliu, nici Călae nu au pace în mormânt. În viaţă au fost insuperabili, dar nu le-a folosit la nimic!


Anul I, nr. 2, aprilie-iunie 33


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48