MANTAUA LUI GOGOL


m-ai creat ideal, fără nici o slăbiciune, fără nici o patimă, fără nici o dorinţă… M-ai creat perfect. Frumos şi puternic, m-ai creat exact cum ţi-ai fi dorit tu să fi…” „Eşti doar un personaj ireal, ce-ţi pasă?”,


încerca să-l potolească. „Sunt ceea ce vrei tu să fiu. M-ai creat să


nu-mi poată rezista nicio femeie, să nu mă poată învinge niciun bărbat, pentru că sunt puternic şi frumos, frumos şi puternic, dar mai ales pentru că nu iubesc şi nici nu urăsc pe nimeni, sunt rece şi nemuritor, nu cunosc bucuria nici tristeţea, nici măcar durerea n-o cunosc, pentru că nu sufăr de nimic şi nu am suflet.” „Nu este adevărat! Nimic nu este adevărat


din ceea ce spui, toate personajele iubesc, urăsc, suferă, se îndrăgostesc…” „Aşa voi face şi eu, mă voi îndrăgosti de


aceeaşi femeie de care eşti îndrăgostit tu, o voi iubi şi o voi avea înaintea ta. Da, o voi avea înaintea ta pe femeia în mov din rândul doi, iar ţie îţi va rămâne doar suferinţa şi durerea care te va ucide…” „Eşti doar un personaj ireal, pe care când


vreau pot să-l ucid, pot rupe manuscrisul în bucăţi, sau îl pot arunca în foc şi adio!” „Poţi rupe manuscrisul în mii de bucăţi, îl


poţi arde în mii de focuri, eu nu trăiesc pe hârtie, ci în mintea ta, asta e marea ta problemă!” Pe urmă veni ea, femeia îmbrăcată în mov,


frumoasă şi tristă, îşi dezbrăcă rochia în faţa lui şi, goală, i se dărui personajului său, care o penetră cu violenţă masculină. Privea neputincios la trupurile lor încolăcite, asculta gemetele lor, le urmărea zvâcnirile în timpul orgasmului, dar nu putea face nimic, parcă era paralizat. ……………………………………………………... Cu toate că a fost doar un vis, visul acesta


îl tulburase peste măsură. Primul lucru care-i trecuse prin minte a fost să rupă manuscrisul şi să-l ardă, să ucidă personajul creat, să se descotorosească de el pentru totdeauna. „Eu nu trăiesc pe hârtie, ci în mintea ta,


asta e marea ta problemă!”, îşi aminti cuvintele personajului său. Sunt doar puţin obosit şi nimic mai mult,


şopti turnându-şi puţin coniac. Ce naiba, doar nu pot fi gelos pe o femeie necunoscută şi pe un personaj ireal care au făcut dragoste în visul meu. Acest gând îl înveseli puţin, dar totuşi


rămase cu un gust amar în suflet, simţea ceva din durerea şi tristeţea lui Dumnezeu, când primul om – coroana creaţiei sale – s-a revoltat împotriva-i… Sunt doar puţin obosit şi nimic mai mult,


repetă Luca instalându-se comod în fotoliul din piele albă. După câteva înghiţituri de coniac, simţi


cum o căldură plăcută îi cuprinde întreg corpul şi îi veni să râdă, cum de a putut fi gelos pe o femeie necunoscută…


„Când alergi după o femeie necunoscută, e


ca şi cum ai alerga după o nălucă”, îşi aduse aminte de vorbele lui Pablo Ronişoreranu, poetul veşnic îndrăgostit. Ar trebui să-l sune, sigur o cunoaşte,


deoarece cunoaşte toate femeile legate într-un fel sau altul de viaţa literară şi artistică a metropolei. ……………………………………………………... Nu, nu ţine minte să fi văzut vreo femeie


în mov între madam Cimpoieru şi Zurbăgeanu, dar se poate să nu o fi luat în seamă, deoarece tot timpul o sorbea din ochi pe frumoasa Cornelia, nevasta medicului chirurg Paporoteanu. „Îmi place femeia asta, şi gata! Ce să fac?”


parcă se dezvinovăţea „Cred că de data asta e ceva trainic…”


De câte ori auzise fraza asta?… O rostea ori de câte ori se îndrăgostea. Dar


cu cât i se părea lui Pablo că legătura va fi mai trainică, cu atât era mai trecătoare. Nu aveau secrete unul faţă de celălalt, se înţelegeau bine, asta poate şi datorită faptului că îmbrăţişaseră genuri literare diferite. Fiecare avea editorii, cititorii şi admiratorii săi, nu aveau ce împărţi, de aceea se bucurau sincer unul de reuşita celuilalt. Pablo se îndrăgostea foarte uşor şi foarte


des. Iubea arzând ca o flacără nestinsă, dar


multe dintre femeile pe care le-a iubit nici măcar nu au aflat vreodată că au fost iubite cu adevărat, că au reuşit cu frumuseţea, trupul sau poate pur şi simplu cu comportamentul lor li să întreţină fie şi pentru câteva clipe focul dragostei în inima unui poet şi că poate lor se datorau cele mai frumoase poeme din creaţia literară a veşnic îndrăgostitului Pablo Ronişoreranu. Nu toate femeile de care se îndrăgostea erau frumoase, şi asta pentru că Pablo privea femeia cu ochiul poetului şi reuşea să vadă ceea ce unui muritor de rând nu-i fusese dat să vadă, dar mai ales să înţeleagă… El reuşea să vadă sufletul frumos al femeii, deoarece femeia are cel mai frumos suflet, mai frumos chiar decât sufletul îngerilor, al heruvimilor şi al serafimilor, pentru că femeia este dătătoare de viaţă, născătoare de prunci, pentru că femeia este MAMĂ şi mai frumoasă decât femeia, numai femeia poate fi. La început nu-i venea să creadă că Pablo


Ronişoreanu nu o observase pe frumoasa femeie îmbrăcată în mov şi îl bănui că s-a îndrăgostit şi el de ea. Ştiind cât durează dragostea poetului pentru o femeie nu ar fi fost nicio problemă, ar fi aşteptat, deoarece erau zile în care acesta se îndrăgostea de două, ba chiar de trei ori. Înlătură imediat orice bănuială, când acesta


îi spuse că o să-i ceară fotografului Dragoş Ionescu să-i arate fotografiile făcute la lansare, Dragoş lucra pentru cotidianul lui Victor Zurbăgeanu, şi bineînţeles că făcuse câteva clişee cu el, dar mai ales cu madam Cimpoieru care era de-a dreptul


36 Anul I, nr. 2, aprilie-iunie


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48