MANTAUA LUI GOGOL


indiferent de diversele orientări pe care le-a urmat, literatura europeană din ultimul veac şi jumătate a menţinut echivalarea poeziei cu lirismul şi a continuat, în chip mai accentuat, să confere poeziei un sens existenţial, amândouă dimensiunile fiind tot o moştenire romantică.


*** Transferând spiritualitatea creştină asupra


estului european unde a predominat constant ortodoxismul, vom constata că Ucraina este cazul tipic al unui spaţiu geografic de mare întindere, care s-a constituit greu într-o naţiune de sine stătătoare, cu o limbă naţională bine conturată, vorbită de indivizi firesc integraţi în unitatea superioară şi complexă a neamului. Păstrând o oarecare independenţă faţă de


evoluţia bisericii pravoslavonice, istoria Ucrainei ca stat cunoaşte mai multe perioade, orânduite cronologic astfel: Cnezatul Kievean, dintre cei mai importanţi cneji ai Kievului, remarcându-se Vasile cel Mare („soarele strălucitor al Ucrainei”), care a acceptat singur credinţa creştină şi a creşinat întreg poporul ucrainean; Căzăcimea, înglobând celebrele hătmănii ale lui Sahaidacinyi, Bogdan Hmelniţki şi Ivan Mazepa, dar şi vestită Sice Zaporojeană; Ucraina în robie, care culminează cu celebrul „ucaz” din anul 1876 semnat de Piotr Valuev, prin care este interzisă în Ucraina orice activitate cultural – spirituală în limba ucraineană. Cei care au trezit poporul ucrainean din


somnul greu al robiei au fost scriitorii, care au reuşit, în pofida cenzurii tariste, să cultive limba ucraineană şi să zămislească o conştiinţă naţională, îmbibată de dragoste pentru Ucraina şi pentru poporul obidit. Mai întâi, timid, au început să apară mici culegeri de cântece populare ucrainene, apoi a apărut Eneida lui Kotlearevskhi, urmând scrierilor în limba ucraineană semnate de P. Hulak - Artemovski, H. Kvitka – Osnovianenko, A. Metlinski. Toate aceste scrieri au început să descrie viaţa mizeră a poporului în robie şi slava lui de altădată, să trezească dragostea pentru cuvântul matern, pentru Ucraina şi pentru istoria ei, stropită cu sânge.


Dar cel care a revoluţionat limba şi


literatura naţională a poporului ucrainean a fost Taras Şevcenko. Sub genericul Taras Şevcenko- promotorul deşteptării Ucrainei, marelui cobzar ucrainean îi este consacrat un capitol din Istoria Ucrainei, unde scriitorul este considerat drept „Geniu naţional şi Poroc”. „Şevcenko a înfăţişat în Cobzarul nu


numai slava zilelor de altădată. El a sugerat şi arătat cum şi ce trebuie făcut ca slava de altădată să se întoarcă. El a lansat puternicele sale îndemnuri : <Luptaţi şi vom învinge!>;


< Învăţaţi, fraţii mei!>; <Îmbrăţişaţi fraţii mei, pe fratele cel mic!> Iar acestea sunt, în realitate, cele mai importante testamente pe care le-a lăsat în urma sa cel mai mare poet al Ucrainei (..,) Gândurile şi chemările sale nu au lăsat poporul să-şi piardă încrederea nici atunci când ţarul a interzis din nou să se scrie şi să se tipărească în limba ucraineană, străduindu-se să nimicească orice gând despre libertate. Căci, iată, am scăpat şi de acel ucaz, am supravieţuit ţarului, iar poporul ucrainean şi-a regenerat propria autoritate în anii 1917-1920, dar chiar dacă a pierdut-o din nou şi s-a pomenit sub robia moscovită, nu a uitat de testamentele lui Şevcenko, nu a uitat să creadă în vigoarea lor.” (Istoria Ucrainei, Kiev, 1992) Într-adevăr, marele merit al lui Şevcenko


constă în faptul că prin talentul său genial a trezit încrederea şi a întărit nădejdea poporului ucrainean din toate ţinuturile şi a povăţuit poporul cum trebuie să atingă bunăstarea.


*** Sintetizând, am putea conchide că


viziunile romantice ale celor doi poeţi naţionali s-au concretizat în opere fundamentale pentru literatura fiecărui popor, cu rezonanţe mitice: mitul Daciei – la Eminescu şi mitul Ucrainei căzăceşti – la Şevcenko. Condiţiile istorice şi conjunctura specifică în care au evoluat cele două popoare au determinat specificitatea celor doi titani ai literaturii universale, singuri în măsură să-şi contopească destinul poetic cu destinul neamului din mijlocul căruia au răsărit. Sintagma „poet naţional” rămâne în


continuare valabilă, dincolo de controversele inerente ale postmodernismului. Concluzia lui Dan Horia Mazilu, chestionat în această privinţă este mai mult decât o confirmare: „Deşi nu sunt puţini, cărora sintagma <poet naţional> le trezeşte senzaţia de paupertate, eu cred că nu se poate renunţa la ea. Şi lângă numele lui Eminescu şi al lui Şevcenko această etichetă se aşază în mod firesc, întrucât amândoi sunt purtători îndreptăţiţi ai <semnului> sensibilităţii popoarelor român şi ucrainean, sunt creatori în ale căror texte s-au adunat valorile unui neam”.


Anul I, nr. 2, aprilie-iunie 19


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48