MANTAUA LUI GOGOL


ar fi, de exemplu, o păcăleală puerilă, cei doi artişti întrebuinţează salturile, vorbele lor, toate mişcările lor, numai şi numai întrucât ele stau în legătură necesară cu intenţiunea, cu păcăleala. Orice supri- mare a vreuneia din părţile aparatului acestuia exterior ar fi păgubitoare, fiindcă fiecare parte e un organ necesar pentru comunicarea intenţiunii [subl. n. - I. R.], şi prin suprimarea aceea s-ar trunchia înţelesul". Cum în loc să „critice", Caragiale pare că elogiază, iar din scena descrisă fiind suprimate, omise (citeşte: netraduse) anumite „vorbe" (expresii, detalieri, informaţii etc), şi „intenţiunea comunicării" va suferi, „vârful expresiv" nernaifiind (atât de) evident. Astfel, ironizarea gazetăriei diletantiste nu este, parcă, atât de pronunţată, în cazul redării pasajului, din Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii, raducerea


fără frazelor


subliniate (în exemplul de mai jos), care simulează elogiul:


„Un confrate a


publicat azi-dimineaţă o ştire de senzaţie despre sinuciderea unei copile din cauză că ar fi fost trădată de amantul ei, un doctor proaspăt - un întreg roman pasional á la Ponson de Terrail sau Jules Mary, o întreagă melodramă á la d'Ennery". Tot astfel, şfichiul


caragialian nu se resimte deloc, din acelaşi motiv, al „omiterii" unor sublinieri „elogioase" importante în „intenţiunea comunicării", din exemplul următor: ,,Acum câtva


timp, un fost ministru conservator merge să se aşeze pe toată perioada electorală în acel oraş, fiind hotărât să candideze acolo în opoziţie contra guvernului colectivist (Politică şi delicateţe). Alte ori, semnificaţiile, în traducere,


„alunecă", parcă, imperceptibil, „pe dedesubtul cuvintelor" (Mircea Iorgulescu), neutralizându- se":


„S-a petrecut până la şapte dimineaţa, când


aurora cu degetele ei de roză a venit să bată la uşa orizontului şi să stingă cu privirile ei lumina petroleului, amintind infatigabililor dănţuitori că trebuie, cu regret, să se desparţă", (High tife), ceea ce, în „retroversiune", sună astfel: „Petrecerea a ţinut până la ora şapte


dimineaţa, când orizontul s-a luminat, a venit 12 Anul I, nr. 2, aprilie-iunie


dimineaţa şi s-au stins lămpile cu gaz, amintind neobosiţilor dănţuitori că, din păcate, e timpul să se despartă".


România Internaţional


În interviul acordat departamentului Radio (1996), profesorul


Semcinski a mai formulat o pertinentă observaţie, şi cu deplină „acoperire" în opera scriitorului discutat aici: „Creaţia lui Caragiale este foarte românească, este mult prea românească, dacă putem folosi un asemenea superlativ, ea fiind accesibilă, în acelaşi timp, cititorilor din toate ţările". Este „foarte românesc", deoarece, cum remarca Ibrăileanu cu referire la numele proprii în opera sa, Caragiale „caracterizează clasa socială, veche şi nouă, a personagiilor, originea etnică, provenienţa lor muntenească ori moldovenească şi rolul lor social, pentru că opera lui are ca obiect moravurile dintr-o vreme de tranziţie, adică de amestec de vechi şi nou, indigen şi străin etc". Din acest punct de vedere, în ediţia de traduceri recenzate aici, s-ar fi cuvenit să se acorde o atenţie mai mare numelor proprii, prin cuvenitele explicaţii, în cazul, să zicem, unor alăturări de tipul Edgar + Bostandachi, Athenaisa + Perjă, sau Muscalagiu etc. Numele în -esco, în nici un caz nu trebuiau „corectate" în - escu, -toate aceste aspecte fiind importante surse caragialeşti ale comediei cuvântului. Caragiale este un


mare scriitor naţional, şi pentru că, aşa cum sintetiza Călinescu, „ficţiunile [lui] fiind strict adevărate sub speţa universalului (cf. Vianu, cu cât un scriitor


este mai naţional, cu atâta este el mai universal) şi a momentului contemporan din care a fost scoasă generalizarea, se punea artistului doar chestiunea de a nu spune mai mult decât tot". Caragiale „a spus tot", cum a demonstrat Vianu, şi prin redarea felului de a vorbi al anumitor categorii sociale din ultimele decenii ale veacului trecut: moşierimea, burghezia muntenească de după 1870, „infestată de politicianism", micii burghezi, funcţionăraşii bucureşteni „trăind servil şi parazitar", mărginimea oraşelor, ţăranii, burghezia rurală, regiunile ţării (moldoveni, ardeleni), profesiile (negustori, avocaţi, profesori, gazetari, funcţionari), personajele din toate aceste categorii „trăiesc", în opera lui Caragiale, numai prin felul vorbirii lor, deosebită


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48