MANTAUA LUI GOGOL Fără a ne hazarda în aprecieri, mărturisim


că destule momente, schiţe şi nuvele ale lui Caragiale, în tălmăcirea lui Stanislav Semcinski şi a colaboratorilor săi, integral sau parţial, sunt aproape de ceea ce Marin Preda numeşte traducere-creaţie. Traducerile, în general, se remarcă printr-o fidelă redare a „turnurii" frazei în „curgerea" ei firească, cu echivalarea tuturor realiilor discursului (La hanul lui Mânjoală, Adevărul, Istoria mutului), cu alegerea echivalentelor la nivelul sintagmaticii (Petiţiunea), o fidelă redare stilistică a bâlbâielii subprefectului când motivează înţelegerea ce trebuie să existe între arendaşi şi ţărani (Arendaşul român), o „returnare" cursivă a textului, cu aproape toate nuanţele lui, chiar şi în cazul discursului cu „subînţelesuri şi mesaje criptice, opace" (Mircea Iorgulescu), prin reelaborări de fraze, care, „descifrate" la modul artistic, se „aşează" firesc în formula adoptată de Caragiale (Reportaj), cu „potrivirea" multor echivalente pentru o serie întreagă de expresii, multe dintre ele caragialeşti, ca de exemplu: pe lângă că era curat spilcă, apoi obişnuia să se îmbrace foarte galant; ai înnebnit de joci ţonţoroiul singură fără flaşnetă măcar ş. a. (Broaşte... destule, Norocul culegătorului). Numeroase alte expresii ce ţin de comicul


verbal (deformări de cuvinte, ticuri verbale, etimologii populare etc.,- Tudor Vianu, Aspecte ale limbii şi stilului lui I.L.Caragiale, în vol. «Studii şi conferinţe cu prilejil centenarului I.L.Caragiale», B., 1952,p.154 ş.a.) sunt redate prin echivalente apropiate ca efect artistic. Franţuzismele, italienismele însă sunt traduse. Ar fi fost mai bine să fi fost menţinute în ortografia lor originală, păstrate în „transcrierea" fonetică a autorului. De asemenea, nu ar fi trebuit ca unele să fie „corectate" d. p. d. v. ortografic, căci utilizarea formelor „incorecte", „populare", în opinia lui Caragiale, reprezintă o sursă a comediei cuvântului. Proverbele şi maximele latine, titlurile, netraduse din limba engleză, şi altele sugerează impresia că avem în faţă textele caragialiene neschimbate prin traducere, impresie datorată în mod simţitor respectului manifestat de traducători faţă de versiunile originale. În notele de la subsolul paginilor se dau explicaţii în legătură cu evenimentele istorice la care se face aluzie în text (ceea ce ar fi trebuit să se facă şi în cazul unor nume proprii ca Bostandachi ş. a., conotaţiile cărora sunt absolut necunoscute cititorului străin), în legătură cu o serie întreagă de personalităţi ale istoriei României şi poreclele lor, se oferă informaţii în legătură cu diversele monezi care au circulat în ţara noastră, informaţii privind tradiţionalele unităţi de măsură, sistemele docimologice folosite în învăţământ, numele unor cunoscuţi medici bucureşteni etc., etc. Asemenea elemente de natură extraliterară,


corelate cu cele literare, favorizează constituirea unui cadru propice de relevare, în traducerile


realizate, a două din importante „tehnici artistice" caragialiene, delimitate de Vianu, şi anume însufleţirea dramatică şi, mai ales, ironia, care, la drept vorbind, asigură întreaga „substanţă" a operei lui Caragiale, în ucraineană. Traducătorii echivalează întocmai o serie de procedee (ca devalorizarea termenilor prin exagerare, alternarea frazelor interogative cu cele exclamative rostite la modul retoric, falsa modestie, simularea ati- tudinilor) pentru a reda cât mai plenar această latură, ce constituie, cum arată Şerban Cioculescu, principala coordonată a umorului lui Caragiale, jucând un rol covârşitor în opera sa. Ironia lui Caragiale, arată criticul român, poate fi foarte uşor definită: ca şi anititeza din figurile vechilor retorici, ea nu spune lucrurilor pe nume, ci foloseşte noţiunea avantajoasă victimei - inteligentismul, o metodă permanentă la Caragiale, sau, cum precizează Vianu, un fel al vorbirii care lasă să se înţeleagă tocmai contrariul celor exprimate, adică, orice vorbire ironică are un termen exprimat, şi unul neexprimat, „ascuns", care, de fapt, „traduce" exact nuanţa celor spuse. Acest „termen ascuns" a fost admirabil


intuit de traducători într-o serie de pasaje, ca: „Ai observat şi dumneata, cititorule, câte progrese a făcut opinia noastră publică de când avem legea repausului duminical"


(Atmosferă încărcata); „Seara, cronicarul citea în faţa comitetului


damelor, al cărui secretar era, darea de seamă asupra rezultatului operei de binefacere"


(High life) „... Fiţi toţi joi în gară la-nălţimea


patriotismului vostru, care nu s-a dezminţit niciodată, mai ales în aşa plăcute, putem zice chiar fericite ocaziuni"


(25 de minute); cât de elegant şi de imparţial..." bărbat"


„Ei ! şi totuşi, cât de corect şi de discret, (High life);


„Iată cum te ridică prietenia unui aşa (Amicul X).


Sunt situaţii când termenul neexprimat


este, într-adevăr, foarte adânc „scuns" (apropo de remarca lui Călinescu în legătură cu faptul că textul autorului, uneori, nu trebuie citit, ci interpretat), şi atunci traducerea pierde orice urmă de ironie: „Vom căuta să fim cât se poate de


parlamentari" (25 de minute); n-ai fost mamă...".


„... d-ta, iubite cetitor, numai d-ta care încă (Premiul întâi).


„Termenul ascuns" sau „vârful expresiv"


ţine de concepţia autorului, explicată fiind de Caragiale însuşi, printr-un exemplu cât se poate de edificator: „într-o scenă de clowni, a cărei intenţie


Anul I, nr. 2, aprilie-iunie 11


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48