MANTAUA LUI GOGOL


secolului al XIX-lea şi de la începutul celui următor se află, exceptându-l pe neoclasicul Coşbuc, sub semnul romantismului. Şi cum romantism însemna mai ales Eminescu, mai toţi poeţii, în afară de Macedonski, care, din motive temperamentale dar şi de opoziţie personală faţă de poetul <Junimii>, iau de model poezia eminesciană (…) Generaţia următoare, apărută în timpul sau după primul război mondial, este eliberată de modelul stilistic eminescian, de obsesia unor motive şi sintagme ale lui, de care nu scăpaseră nici personalităţi poetice mai puternice, ale generaţiei anterioare, ca Octavian Goga.


Să înţelegem că participarea operei lui


Eminescu la dezvoltarea poeziei noastre se încheie aici? Un mare noroc istoric a făcut ca această


(Melancolia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, p. 328-329). Continuând raţionamentul lui George


Gană, am putea spune, fără teama de a greşi, că ceva din spiritul eminescian se regăseşte şi la poeţi din generaţiile următoare, până la Nichita Stănescu şi dincoace de el. Chiar pentru cei care nu au avut afinităţi cu acest spirit pe nicio latură a lui, Eminescu a reprezentat un reper axiologic. În contextul studiului nostru, nu e de


neglijat faptul că cel mai mare poet al românilor este un romantic, aşa cum de romantism aparţine şi poetul naţional al ucrainenilor, Taras Şevcenko. Prin Eminescu, romantismul românesc atinge nivelul major european. Că momentul în care se întâmplă acest


Mihai Eminescu (1850 – 1889)


generaţie literară de după război să cuprindă câţiva mari poeţi, mai mulţi decât oricare alta înainte: Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, Adrian Maniu, Philippide, Pillat, Vinea, Voiculescu. Dincolo de toate deosebirille de formaţie poetică, ei au în spate o tradiţie comună, în central căreia se află pentru toţi, Eminescu. Acesta nu mai reprezintă pentru ei un


model stilistic, dar ilustra exemplar o viziune asupra lumii, o sensibilitate metafizică şi, ca unul dintre corolarele ei, atracţia mitului, afinităţile poeziei cu filosofia, deschiderea spre orizonturi culturale variate, idealul perfecţiunii artistice, curajul originalităţii, al creării de noi limbaje poetice.”


18 Anul I, nr. 2, aprilie-iunie


Taras Şevcenko (1814 – 1861)


lucru a venit mai târziu, are importanţă mai mult în cadrul tabloului general al literaturii europene, indicând o defazare pe care împrejurările în care se dezvoltase până atunci întru totul. Pentru noi, însă, realizarea integrală a posibilităţilor romantismului a însemnat ceva esenţial. Pentru că poezia română, ca şi cea


ucraineană, nu cunoscuse o fază clasică sau una barocă, ci doar creaţii izolate de acest fel, ea parcurge până la capăt, prin Eminescu, experienţa creatoare propusă de un mare curent literar. De fapt, romantismul a determinat în cea mai mare măsură evoluţia poeziei moderne. Şi simbolismul ca şi suprarealismul, derivă


din romantism, oricât de mari sunt deosebirile şi oricât de apăsate delimitările. În general, însă, adică


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48