MANTAUA LUI GOGOL


Caragiale, o limbă a eroilor şi una aparţinând autorului. „O operă dramatică, scrie Călinescu (aprecierea poate fi extinsă şi asupra operelor în proză ale lui Caragiale - I. R.), trăieşte prin conflict, prin structura sufletească a eroilor, însă limba este şi ea un element al acestei structuri. Dacă îndreptăm vorbirea lui Caţavencu şi a lui Pristanda, aceşti eroi mor, căci limbajul e un mod al lor de existenţă. Limba lui Caragiale nu are în sine valoare estetică, ci este numai o modalitate de reprezentare" (G.Călinescu, Ion Creangă, B., 1964, p. 296). Limba autorului, după părerea lui Călinescu, prezintă o deosebire esenţială faţă de limba eroilor săi, aspect extrem de dificil în „citirea" discursului artistic, dar, mai ales, cum vom vedea, în adecvarea lui într-o limbă străină. „Caragiale, precizează Călinescu, alternează dialogul cu părţi ale sale, care nu sunt simple comunicări de fapte, ci un monolog al autorului, bizuindu-se pe acelaşi umor al cuvântului tipic. Această parte, lipsită de obiectivitate, în care autorul-actor comentează dialogul, trebuie nu citită,


ci


reprezentată scenic. Ea este corespon- dentul monologului caragialesc sau al corului antic, care urmăreşte gesturile eroilor, judecându- le".


Utile, în


demersurile susmenţionate, fără îndoială,


sunt


„avertizările", plastic formulate, de acelaşi


Mircea


Iorgulescu: „Mlaştina vorbăriei permanente este [...] străbătută de curenţii unor subînţelesuri şi mesaje criptice, opace, al căror cod real ţine în egală măsură de etică şi lingvistică. Semnificaţiile lor, structural duale, în acelaşi timp şi adevărate şi false, iau forma stereotipiilor multifuncţionale, circulă pe dedesuptul cuvintelor, le dizolvă sensurile proprii, îmbolnăvindu-le şi devorându-le. Retorica lumii lui Caragiale este una „pişicheră", şmecheră, aşa cum modul său de viaţă este unul pişicher: două planuri de nedespărţit. Marasmul limbajului şi metastaza socio-morală sunt în această lume realităţi interdependente". Privită prin această prismă, traducerea


operei lui Caragiale, în mare parte, şi a literaturii române, în general, este, pe drept cuvânt, o operaţiune extrem de anevoioasă. Cunoscută, în general, în lumea literară românească, această chestiune a fost edificator sintetizată de Marin


10 Anul I, nr. 2, aprilie-iunie I.L. Caragiale


Preda, în 1967, în interviul acordat lui Toma George Maiorescu: „Problema traducerii literaturii române în limbi străine, mă refer la proză, sublinia Preda, ridică aproape aceleaşi probleme pe care le ridică traducerea poeziei în general, pentru că proza noastră, când nu încalcă domeniul poeziei, cum ar fi la Creangă şi Sadoveanu, atunci se bizuie nu o dată pe ideea inautenticităţii limbajului, a comediei cuvântului, cum este la Caragiale şi la alţi scriitori contemporani. Este necesară traducerea-creaţie, care însă, practic vorbind, nu poate fi decât un accindent fericit (subl. n. -I. R.). Noi însă trebuie să tindem să ne exprimăm într-un limbaj care, fără să renunţe la geniul naţional al expresiei, să rămână totuşi comunicabil şi după traducere" (Toma George Maiorescu, Cu Marin Preda, un explosiv, anulat de un lucid, în: «Romanul românesc în interviuri», B., 1986, vol.2, p. 1155-1156). Rugându-1, într-un interviu din 1996, să-şi


exprime părerea în legătură cu această chestiune, Stanislav


Semcinski, prin prisma experienţei de traducător şi interpret al


lui


Caragiale (şi nu numai), a ţinut să precizeze faptul că „aparţinând


categoriei autorilor ce scriu pentru „auz"


(cultivă,


adică, stilul oral -I. R.), Caragiale nu este „la îndemână" traducătorului, prin aspectul fonetic al scrierii sale, lui Caragiale însuşi fiindu-i,


după propria-i


mărturisire, tare greu să transcrie „citatele" din vorbirea lui Marius Chicos Rostogan, cu atât mai mult sau mai puţin poate reda acest lucru traducătorul». În procesul traducerii, domnia sa şi colaboratorii s-au confruntat cu „veşnica problemă a alegerii cuvântului potrivit, necesar pentru o cât mai adecvată redare a originalului", căci, „fără îndoială, anumite momente şi schiţe ale lui Caragiale (cum ar fi Un pedagog de şcoală nouă) sunt intraductibile", şi, totuşi, „cu toate astea, după părerea mea, multe din dificultăţile întâmpinate de noi au fost „biruite", aşa încât cititorul ucrainean poate „savura" umorul şi satira rafinată a lui Caragiale". Datorită „traducerilor din Caragiale, în ucraineană, sporesc rândurile cititorilor săi nu numai în Ucraina", ci şi în Federaţia Rusă, în S. U. A., Canada, ca traducător al lui Caragiale, Semcinski a „primit scrisori [evident, elogioase - I. R.] de la cititorii din Ural, din Soci" etc.


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48