MANTAUA LUI GOGOL


ce vor şti să-i aprecieze opera la adevărata ei valoare.


Era un chirurg foarte bun, nu ducea lipsă


de pacienţi bogaţi şi, în ciuda poeziei sale de o mediocritate ieşită din comun, era un nume în literatură, membru al Uniunii Scriitorilor, laureat al câtorva premii literare naţionale şi internaţionale, tradus în câteva limbi europene şi nelipsit de pe paginile marilor reviste literare. Era celebru, pe drept în chirurgie şi pe nedrept în literatură. Timpul şi-l împărţea între masa de operaţie şi masa de scris, neglijându-şi total frumoasa soţie, care suporta cu stoicism toate capriciile bărbatului care nu numai că îşi salva semenii, dar îşi jertfea timpul şi banii pentru generaţia ce îi va ridica monumente şi va denumi străzi cu numele său, asigurându-i astfel nemurirea. Frumoasa Cornelia suferea în tăcere, nu se


plânsese niciodată nimănui şi ce ar fi putut să spună dacă s-ar fi plâns cuiva?… Că o enerva la culme chelia lui lucioasă, guiţările de porc pe care le scotea când ajungea la orgasm, vânturile pe care le trăgea fără nicio jenă, sforăiturile interminabile ce întreceau zgomotul unui motor de tractor la relanti, ochelarii lui cu lentile duble, felul în care îşi lega cravata, genta jerpelită la care nu vroia să renunţe, şoşonii pe care îi trăgea peste pantofi ori de câte ori ploua?… Pe cine interesa viaţa ei, viaţa lor conjugală?… Mulţi şi-ar fi dorit să aibă o femeie


frumoasă ca ea. Îşi putea găsi un amant oricând, dar nu-şi dorea asta niciodată, până la experienţa pe care o trăise ieri la lansarea cărţii lui Luca Dumbrăveanu, unde Pablo Ronişoreanu… Până atunci respinsese toate avansurile


primite, şi i se făceau destul de des, ba odată, când un medic stagiar mersese prea departe, încercând să-i pună mâna pe fese, îi spusese lui Paporoteanu care, după ce a râs cu mare poftă, a aranjat mutarea stagiarului la un dispensar rural „unde şi-a înţărcat mutu’ iapa”. Nu îi făcea plăcere nici atunci când bărbaţii o priveau lacom. Din cauza soţului său, începuse să urască bărbatul, de aceea rămase surprinsă când simţi că privirea poetului nu o deranja, ba dimpotrivă…


4. Se plimba prin pădurea de la marginea


oraşului, încercând să-şi liniştească interiorul zbuciumat. Dacă cineva, privindu-l, ar fi dorit să-l descrie, cu siguranţă ar fi spus: Iată un om liniştit, cu sufletul împăcat şi mulţumit de sine însuşi! Aşa a fost până ieri, dar de când o zărise pe


femeia în mov şi trecuse prin visele prin care trecuse, sufletul său numai liniştit nu era. Dacă oamenii ar putea să-şi vadă unul


altuia sufletele, ar fugi îngroziţi care încotro, s-ar ocoli, şi nici „bună ziua” nu şi-ar da. Zâmbi trist, gândindu-se cum ar putea el să descrie sufletul. „Şi sufletul? Un abur care trăieşte şi el şi se tot


38 Anul I, nr. 2, aprilie-iunie


plimbă.”, spunea Marin Preda în Moromeţii, dar nu este deloc aşa, nu este aşa pentru că acest abur care se tot plimbă câteodată doare, şi doare rău, te macină, te zbuciumă, îţi alungă somnul sau îţi provoacă coşmaruri, te distruge, te doboară, din cauza acestui abur mulţi îşi pun capăt zilelor, sfârşesc prin ospicii şi puşcării, iar cei care trec peste durerea aburului plimbător, oameni tari, ajung la un moment dat să nu-i mai simtă durerea, sau îl pierd de tot. Descrierea sufletului, sau definiţia lui despre suflet, s-ar fi apropiat de cea a marelui Goga: „Sufletul e urna în care închidem cenuşa patimilor noastre”. Multe din personajele sale trecuseră prin


starea asta, pe care el fără să o fi simţit vreodată până atunci, o descrisese de nenumărate ori în cele mai mici amănunte, căci suferinţa şi dragostea sau, mai bine spus, suferinţa din dragoste era cel mai bun ingredient pentru subiectul unei creaţii literare, pe care o savurau cu mare plăcere cititorii de toate vârstele.


„Cred că aţi suferit mult din dragoste?”, îl


întrebase odată o cucoană durdulie la o întâlnire cu cititorii.


„Da, doamnă, şi sper să mai sufăr mult,


deoarece suferinţa purifică sufletul.” Femeii îi plăcuse răspunsul primit, se îmbujorase în obraji şi plecase mulţumită. Numai că suferinţa descrisă pe hârtie, deşi


izvorăşte din sufletul creatorului, este incomparabil de uşoară cu adevărata suferinţă. Suferinţa personajelor diferă de suferinţa autorului, deşi autorul suferă alături de personaj şi iubeşte alături de el. Dar de multe ori autorul suferă din cauza personajului, deoarece se întâmplă ca acesta să se revolte, să o ia razna, abătându-se de la drumul pregătit de autor. Uneori face asta ca să evite calvarul pregătit, alteori, dimpotrivă, se duce pe acest drum cu toate ca i-a fost pregătit altceva, iar alteori pur şi simplu nu vrea să mai facă nimic, se încăpăţânează şi atunci… Da, autorul, când nu ştie ce să mai facă cu


un personaj, îl ucide. Asta fac toţi autorii, îşi ucid personajele în cele mai stranii şi tragice feluri. Suferă pentru ele, plâng, dar cu toate


acestea le ucid. „L-am iubit, l-am iubit foarte mult, am


plâns la moartea lui”, spune Turgheniev, când e nevoit să-l ucidă într-un chip dramatic pe Evgheni Bazarov.


„Imaginaţi-vă ce mi-a făcut Tatiana


Larina… Se mărită!”, exclamă, supărat pe eroina sa Puşkin. Poate nu ar fi atât de greu să ucizi un


personaj pe hârtie, dacă el nu ar exista în… „Eu nu trăiesc pe hârtie, ci în mintea ta,


asta e marea ta problemă!” DA! un mare DA… Aceasta era marea lui


problemă – personajul său rebel şi necunoscuta îmbrăcată în mov. Şi chiar de îşi va putea ucide


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48