Culpa neputinţei Itaca Am citit şi recitit


... Mă întreb dacă autorul, Dumitru Ichim, şi-a propus să în- văluie o realitate sordidă prin ritual metaforic şi s-o facă suportabilă prin deghizare literară.


Cenuşa petalelor


Autorul are, în anteceden- tele sale de creator o experienţă aparte, experienţa poeziei miniatu- rale, aşadar s-a exersat în actul de comunicare subtil, laconic şi cali- grafiat stilistic.


te


izbeşte însă tocmai prin lexicul „or- ganic”, o adevărată metastază a


Cenuşa petalelor


cuvintelor „eliberate” de sub con- trol. Ele secondează decrepitu- dinea ca alternativă absolută, irevo- cabilă şi fără putinţă de stăvilire. Bătrâneţea ca antecameră oribilă a morţii, o stare lentă a de- scompunerii devoratoare. Nepu- tinţa adusă la stadiul de culpă universală. Scoaterea din uz a omului căzut. Igiena urbană ca mod de epurare. Imaginile halucinante ale mănuşii represive. Strada ca răs- frângere a condiţiei umane eşuate în mizerie fetidă. Coşmarul urban


Comentariu critic 5


se deapănă în tăcere şi în resem- nată necrâcnire. E peste măsura omului nevolnic şi înfrânt să eva- deze, fie şi prin visare, din purga- torial sordid stradal. Marea şi teiul sunt amânate printr-un răgaz de necuprinsă aşteptare. Şi “mielul” a obosit.


În rest rămâne taina cuvin- telor îngropate sub lespedea tăcerii. Logosul solemn al înălţării a intrat el însuşi în moarte clinică.


Zborul către America


Viorel Vintilă (S.U.A.)


Era în noiembrie 1995,


”Plecat-am nouă din Vaslui, Şi cu sergentul, zece, Şi nu-i era, zău, nimănui În piept inima rece.”


pe Vasile Alecsandri, în poezia sa, Peneş Curcanul


Dacă ar fi să-l parafrazez , aş putea zice aşa:


Plecat-am şase din Braşov (însă nu aveam sergent) şi într-adevăr nu ne erau deloc în piept inimile reci, ba dimpotrivă, inimile noastre fierbeau de entuziasm şi vibrau de bucurie, deoarece peste numai 30 de ore urma să păşim pe „pământul făgă- duinţei” – USA!


într-o dimineaţă cu o ploaie mocănească, când împreună cu alţi cinci braşoveni părăseam Braşovul, înghesuiţi într-o dubiţă obosită care ne căra până la aeroport. Pe drumul către Bucureşti, ne între- ceam în bancuri, poante, snoave şi ghiduşii, bucuroşi nevoie mare că plecam în căutarea


-ului


şi cu speranţa că o viaţă mai bună ne va miji dincolo de Ocean. Eram şase flăcăi tinerei, simpatici şi hotărâţi care nu ştiam, însă, ce ne aşteptă dincolo de „baltă”, dar care eram hotărâţi să luăm taurul de


El Dorado


coarne şi să dăm cu el de pământ. Daţi-mi voie, dragi cititori, să vă prezint lotul braşovean care în data de 3 noiembrie 1995 spunea


Braşovului, prietenilor şi fami- liei, şi se grăbea să spună Americii.


bye


Alex P. – zis Inginerul. Inginerul va deveni cel mai bun prieten al meu şi se află acum, ca şi mine, în California. De ce „Inginerul”? Mo- tivul era simplu: Alex era absolvent de facultate, secţia TCM.


Good Hello


Virginia Paraschiv


(continuare în pag.6)


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61