54 • paradoxul absenţei din


patrimoniul naţional a unor persona- lităţi consacrate deja în circuitul internaţional (adaug eu simplu şi omeneşte, noi românii nu ne cunoaştem între noi);


• necesitatea analizei şi rein- tegrării sistematice a valorilor etalon, create în starea de libertate; • inerţia canonului restrictiv şi acreditat de critica literară con- sacrată şi înrădăcinată în conştiinţa publică de regimul comunist; • monopolul paradigmei de evaluare a literaturii, impus de auto- ritatea unor critici aflaţi în poziţii cheie oficiale;


• funcţia limbii române ca vector de continuitate a spirituali- tăţii româneşti;


• recuperarea superficială, parţială şi declarativă a valorilor in- terzise de regimul comunist • necesitatea identificării, din


analizei şi arhivării istoria poporului român.


Este evident că autorii pro- pun un autentic program cultural politic bine motivat şi determinat. PATRIA este invocată cu severitate să ia notă şi să pună în aplicare acest program (şi când te gândeşti că intelectuali avizaţi au cedat manelizării culturale, ultimile ştiri despre cancanurile de la USR şi ICR fac deliciul presei tabloide). Ne vine în minte fabuloasa între- bare din RAMBO, întrebarea ve- teranului de război sacrificat şi uitat din raţiune de stat:


fracturilor


Deocamdată patria e mo- horâtă şi tăcută. În ’89 s-a pornit cu stângul populist în abordarea exilu- lui românesc. Deviza „ei n-au mân- cat salam cu soia” a fost extrem de eficientă pentru inducerea ostilităţii şi a amneziei colective. Mai nou, se bagă cu program, de pe tele-sticlă, drept în ochii cetăţeanului român, scobitoarea crizei.


Ce face pa- tria pentru mine?


Pe de altă parte, e corect şi oportun să privim şi peste gardul naţional, în tărâmurile mirajului european, unde trestia gânditoare românească s-a ofilit, decenii de-a rândul, de dorul apei vii natale, acolo, pe ogor străin. Să ne în- toarcem însă din patetismul de comentator la obiectul chestiunii, textul cărţii pe care o însoţim prin îngândurarea reflexivă de cititor...


Itaca Autorii, Mihaela Albu şi


Dan Anghelescu, disting cu obiec- tivitate cele două direcţii ale exilu- lui românesc:


• Direcţia de extremă dreapta (între paranteze fie spus, chiar trebuie mereu să ne trezim cu surpriza de tip Lavastine şi să vic- timizăm pentru că suntem altfel decât lumea, solitari neînţeleşi?) • Direcţia democratică a celor înzestraţi nativ sau convertiţi, în urma unui dramatic proces de conştiinţă, la tradiţia democratică europeană.


Drama specifică a exilului românesc este aceea a confuziei în receptarea de către elitele occiden- tale, confuzie spontană, sau, ce este mai grav, confuzie indusă de- liberat. Exilaţii români


, decenii de-a rândul, de un tratament specific. Ei au purtat şi încă mai poartă stigmatul de fas- cişti sau legionari. Frica Occiden- tului de un al treilea cataclism sângeros în Europa a avut efecte ciudate şi perverse. Aceste aspecte trebuie rememorate şi păstrate pro- filactic în mental, pentru că istoria este pe alocuri, staţionară sau repetitivă.


au benefi- ciat


Cazul Lavastine. La acesta se adaugă cazul Michel Dion (


Essai sur le fanatisme contempo- rain:des hommes nouveaux de Roumanie aux combattants d'Al- lah


). E tragi-comică situaţia în care suntem puşi noi, românii. Nu era


destul că triada de aur Eliade - Ionescu - Cioran este hăcuită din perspectivă ideologică, tezistă. Fundătura paradigmei franţuzeşti: INCHIZIŢIA versus Totalitarism! Mircea Eliade a consacrat evadarea din teroare istorică, prin exil. Per- sonal observ cum fraţii noştri europeni ne bănuiesc că vom exila bunul simţ, educaţia şi vocaţia euro- peană, iar noi, ca popor, vom furniza Europei nişte mostre malefice de terorism istoric, în inevi- tabilă perpetuare. Terorism cu faţa schimbată, prin mostrele fundamen- talismului ortodox. Aşa vibrează de angoasă şi temere istorică, Michel Dion. Anglia se teme de invazia românească. Până una alta, au frisonat pentru că măcelarii români le-ar fi pus în chiftele o carne damnată, carnea de cal. Afacerea e pe cale să lumineze chestiunea, percepţia virusului românesc în Europa e pe val.


Revenind, după o igienică digresiune (nu pot despărţi lite- ratura de percepţii şi de sensibilităţi durabile), la cartea care ne trezeşte din amorţeală şi din ţâfnă, remar- căm cum autorii îşi susţin demersul cu ajutorul unui marker polemic subtil şi suprinzător. Pascal Bruckner, de la redutabila tribună de presă,


, dă verdict asupra unei culpe occidentale obturate de „bunul simţ comun”, de clişee:


Le Monde


„De la existenţialism la de- constructivism, toată gândirea mo- dernă se epuizează în denunţarea mecanică a Occidentului, sublini- indu-i-se violenţa, ipocrizia, tică- loşia. Pradă acestei rutine spi- rituale, unul aplaudă o revoluţie sân- geroasă, altul se extaziază în faţa actelor teroriste sau susţine cutare gherilă , pe motiv că ne contestă legea imperială. Indulgenţa pentru dictaturile străine, intransigenţa faţă de democraţiile proprii.”


(...)


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61