- Da. Îl internase la azil de două săptămâni. 7


Se poticni. Era prea sensibil să suporte şocul ăsta. Îşi împreună mâinile. Durerea i se citea în ochi. - Duminică... Dacă mă duceam duminică! Încă mai trăia. Simţeam nevoia să-l văd. Şi el... a întrebat-o când vin în vizită. Era un bătrân minunat. Senin, de o frumu- seţe care la orice vârstă vine din in- terior şi străluceşte pe faţă, în gesturi, în cuvinte. Discutam piese, regie; câte nu vorbeam! Despre ac- tori, despre artă, despre dragoste. La 78 de ani nu avea nici urmă de senilitate, înţelegi? Oftă adânc. Vorbise cu în- sufleţire şi neputinţa în faţa imi- nenţei se amesteca cu revolta. - L-a omorât. L-a dus acolo


ca să scape de el. Voia să fie sin- gură, să se plimbe, nu să îngri- jească un suferind care făcea crize cardiace de 5-6 ori pe an. Vara tre- cută a plecat într-o sâmbătă dimi- neaţa la o prietenă şi au ajuns amândouă la Buşteni, de unde s-au întors duminică seara. El crezuse tot timpul că a dormit la prietena ei din Vatra Luminoasă.


Făcu o pauză căutând în gând. - Am întâlnit-o astă primă- vară la o conferinţă. Eram cu Iu- lian. Se plângea că nu ştia ce să mai facă cu el, că l-a scos din spital la fel de bolnav, dar ea nu avea nicio vină, că se plictisea să rămână dumi- nica cu un bătrân bolnav şi nervos într-o casă pustie în care nu mai ve- neau prieteni ca altădată, că avea şi ea dreptul la viaţă. M-a indignat. Cum poţi să te gândeşti la plictisul tău când lângă tine suferă omul cu care ai trăit o viaţă întreagă?! Iulian mi-a spus atunci un lucru ciudat. Iulian, care abia împlinise 24 de ani, m-a acuzat pe mine că n-o înţeleg, că eu la vârsta şi în situaţia ei aş face fel. Gândul ăsta mă sperie. Po- sibilitatea ca Iulian să aibă dreptate


Se opri brusc. Asta nu-i plăcea la ea: era prea lucidă. Nu ştia ce să spună: încercă un reproş. - Ce prietene de vârsta ta ai


Itaca


tu? Arată-mi una singură. sunt măritate, au copii...


- Femeile de vârsta mea


- De câte ori vin la tine şi sună telefonul numai babe te caută. - Pentru că au nevoie de


cineva tânăr. Pentru că avem nevoie unii de alţii. Nu poţi trăi singur. Asta nu vrei tu să înţelegi. - Numai singur eşti puternic.


Tolstoi spunea că, pentru omul care trăieşte o viaţă spirituală, dragostea, căsătoria vor fi o cădere, el va da forţele sale familiei, soţiei, obiectului dragostei.


- Nu-mi pasă ce spune Tol- stoi. Eu nu sunt un geniu pustiu şi nici tu nu eşti.


Luă de pe măsuţă pachetul cu ţigări şi scoase tremurând una, pe care o aprinse precipitat, nervos. Erau momente ca acestea când se abstina în filosofia lui de împrumut şi atunci l-ar fi dorit cât mai departe de ea. O irita toată povestea cu singurătatea, cu liber- tatea, cu energia conservată. Era un defensiv. Se apăra de propria slăbi- ciune, de ataşament, de inevitabil; pentru că venea în continuare cu flori şi prăjituri şi fructe şi cărţi şi muzică şi câte şi mai câte surprize plăcute, pentru că o căuta zilnic la telefon, o urmărea, o iscodea cu gelozie, o necăjea ca apoi s-o împace. - La ce te gândeşti? o în- trebă cu voce caldă şi ea simţi întrebarea ca pe o mângâiere. - La Dora.


- Poftim. Ce-ţi spuneam


eu? Dora, altă babă. Tu nu poţi să ai de-a face decât...


- ...decât cu oameni. Nu-i vina nimănui că îmbătrânim. Tu crezi că mie îmi place bătrâneţea? Mă deprimă cumplit. Dar atunci când cineva care nu are pe nimeni


şi a trecut demult de 80 de ani îţi dă telefon să-ţi spună că a căzut pe stradă şi că are nevoie de pâine, de comprese, de tine, tu ce faci? - Când a fost asta? Când a căzut? - Săptămâna trecută, în piaţă. Se întunecă la faţă. - Şi bunica tot în piaţă a


23


căzut şi tot toamna. Au adus-o acasă doi băieţi de şcoală. Dar ea mă avea pe mine. Dora nu are pe nimeni. Ştii ce m-a întrebat? Cu vină, cu teamă, ca un copil speriat: „Irina, crezi că trebuie să merg la azil?” I-am răspuns sincer: e greu să hotărăşti asta. Acolo sunt numai bătrâni bolnavi şi neputincioşi. „Nu e vesel”. A repetat oftând: „Nu, nu e vesel, Irina. Vezi, acum doi ani m-am luptat o lună de zile să ies de acolo.” Am înţeles-o. Risipit printre ceilalţi nu trăieşti drama bătrâneţii ca într-o casă în care vezi numai urâciune, durere, neajutorare. Tra- gedia stingerii e mai devreme în suflet decât în corp. Într-o familie cu copii, nepoţi e mai uşor. Dar acolo? E ca şi cum te-ai vedea în oglindă în fiecare clipă.


Era la a treia ţigară. El o asculta tăcut, vinovat, ruşinat. - Am vorbit de tine, de noi, de dragoste, de viaţă, de cea de acum şi de mai târziu. Vezi, ne-am obişnuit ca bătrânii să trăiască în trecut, să nu mai vadă în perspec- tivă. Ea, la peste 80 de ani, are în- credere în viitorul acestei lumi, iar eu mi-am pierdut încrederea ce o aveam ca studentă, pe care am aşteptat-o de la dragoste, de la tinereţe, de la un bărbat.


- Înţeleg, pe Iulian l-ai iubit pentru că era tânăr şi-ţi dădea încredere.


- Nu, nu-mi dădea. Mă simţeam la fel de tânără şi eu. Atât. N-a fost un schimb. Nu ne-am putut da nimic unul altuia. A fost ceva meteoric.


(continuare în pag.24)


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61