spatele nostru îşi va face apariţia vreun VIP. Klaus râde de mine, nu soseşte niciun VIP, aşa e aici, fiecare are speranţe că va găsi pe cineva ca să-l transporte la vreun hotel sau să îşi dorească o cazare. Sau pur şi simplu vin să privească. Urcăm în microbuzul care ne aşteaptă şi intrăm în ceea ce am numit eu „o lume nebună, nebună!”. Prima imagine este aceea a unei staţii de taximetre, plină cu tuk- tukuri colorate. Şoferii acestora ro- iesc pe lângă călătorii sosiţi, nego- ciind preţurile în singaleză, engleză, germană...


12


Se circulă pe partea stângă. Mintea mea preocupată cu imagi- nile ce se desfăşoară cu repeziciune uită asta şi... scot primul strigăt de disperare văzând autobuzul care se îndreptă vijelios spre noi.


Este doar începutul unei călătorii pe care nu mi-am imagi- nat-o că se va termina cu bine. Deşi sunt obişnuită cu aglomeraţia ora- şelor ceea ce m-a întâmpinat aici nu pot descrie în cuvinte. Nu am putut şi nu reuşesc încă să îmi explic, cum pe aceeaşi bandă şi în acelaşi timp pot circula un biciclist, un motoci- clist, un tuktuk şi un camion sau un autobuz, sau mai ştiu eu ce alt fel de maşină. Nu pot să îmi dau seama în ce an se găseşte ţara asta, pe lângă maşini luxoase, de ultimă generaţie, în speţă mărci japoneze, văd camioane şi autobuze care îmi amintesc de Romania anilor ´70. Parcă s-au adus aici toate auto- buzele noaste obosite, într-o rână, sau toate camioanele ce lăsau în spatele lor un nor gros de fum negru. şi, printre ele, pietoni deloc grăbiţi, sau pur şi simplu o vacă sau un câine apar pe neaşteptate. Sărăcia acesteiţări mă iz- beşte în primele momente neplăcut, pentru că ea este însoţită de de- zordine şi mizerie. Prietenul meu îmi citeşte asta pe faţă şi îmi spune:


altfel de LUME. Aici vii şi nu te mai reîntorci niciodată, sau revii şi revii...


- Ţi-am spus că aici este o Itaca


Nu îl mai aud. Spectacolul ce se desfăşoară în faţa mea pune stăpânire pe mine şi încet, încet, mă prinde în vraja lui. O vrajă care fascinează, care mă face curioasă şi care mă încântă cu fiecare clipă care trece. Uit şi de blugii care mi s-au lipit de picioare, şi de faptul că mi le simt grele, de plumb şi nu mai reuşesc să îmi încalţ pantofii ce mi i-am descălţat pentru o clipă, uit de oboseala călătoriei lungi, parcă nici nu mai mi-e sete, singu- rul lucrul pe care mi-l doresc este să observ, să observ, să observ. Oprim să ne astâmpărăm setea. Este un mic local pe care l-aş asemui cu o cofetărie de cartier de la noi. Fără să am vreo speranţă, în- treb dacă nu este o toaletă. Însoţi- torul nostru se informează şi îmi indică drumul. Toaleta se află în partea laterală a cofetăriei şi este separată de mica terasă printr-un zid. Vreau să intru, dar un bărbat mă opreşte în timp ce îmi vorbeşte într-o limbă ce nu o înţeleg. Bănu- iesc că toaleta este ocupată şi asta doreşte să-mi explice prin gesturi şi vorbe. După câteva minute, de după zid îşi face apariţia un al doilea bărbat cu o găleată şi o mă- tură în mână. La fel ca şi primul, îmi spune ceva, nu le înţeleg vor- bele, dar din mimica lor îmi dau seama că îşi cer scuze pentru condiţiile pe care mi le pot oferi şi că nu au făcut altceva decât să cureţe locul, pentru ca eu, un străin de ţara lor, să găsesc totul curat. Iar gestul m-a impresionat.


Ne continuăm drumul şi intrăm pe autostrada nefinalizată încă (nu este un lucru nou pentru mine). De-o parte şi de alta a autos- trăzii se desfăşoară peisajul verde al Sri Lankăi. Din viteza maşinii


fac cunoştinţă cu plantaţii de orez, de cocotieri şi palmieri, arbori de cauciuc, zăresc un templu hindus, mi se spune că este părăsit. După o călătorie de aproxi- mativ o oră jumătate ajungem la destinaţie, unde soţia şi fiica lui Jayra (aşa i-am prescurtat numele gazdei noastre) ne întâmpină la poarta casei.


Casa, de un alb strălucitor,


cu terase largi şi ferestre mari, se află la vreo trei sute de metri de plaja Bentota. Lângă poarta mare de inox un copac îşi pleacă aproape până la pământ crengile încărcate de flori liliachii. Un copac mare, mi se spune că este un mango, se află în partea dreaptă a casei, umbrind cu crengile lui una din camerele de oaspeţi de la parter. Sub el, în ghivece, o mulţime de alte flori. Un copăcel încărcat cu flori albe ne râde bucuros, iar un trandafir roz, pe care îl am şi în curtea casei din România parcă îmi spune: „Vezi, trăiesc şi eu pe aici!”


Pe partea opusă a străzii în- guste, o mulţime de flori galbene se ridică spre soare ca şi cum ar vrea să ajungă din urmă cocotierii mai înalţi decât casa. Acolo sus, zăresc nucile galbene de cocos, gata-gata să pornească în plonjon spre pământ.


Păsărele mici pe gard, printre crengile copacilor sau pe cablurile de curent îşi cântă trilulilu, fericite de razele strălu- citoare ale soarelui. Cerul este de un albastru copleşitor, fără urmă de nori. În partea stângă a casei, o construcţie portocalie îi atrage atenţia prietenului meu. Nu era aici în anul trecut. Mi se spune că acolo a fost o şcoală, se mai văd zidurile ei, care a fost dezafectată după Tsunami din decembrie 2004. În faţa ei s-a construit un „hotel şcoală” încă nefuncţionabil, dar


(...) (continuare în pag.13)


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61