şi valoare spirituală. Încurajarea unui astfel de limbaj, uneori cu dublu înţeles, comunicarea viciată de o denaturare a sensului generos în care se nasc cuvintele într-o limbă, limitarea vocabularului generează imoralitate, minciună, egoism, dinamitează armonia, co- eziunea socială, spiritul de solidar- itate, încrederea între potenţialii parteneri de afaceri şi între oameni în general. Viaţa şi logica elemen- tară arată că astfel apare o frână teribilă în calea dezvoltării stării de normalitate. Unul dintre semnele distinctive ale acestei situaţii ar putea fi golirea de valoare a cuvân- tului de onoare, a vorbei care se transformă în faptă.


7


Astfel de ghionturi ale rea- lităţii te pot conduce la părerea ex- tremă că, pe fondul crizei de valori, în locul puzderiei de ministere inu- tile înfiinţate în virtutea clientelis- mului politic ar fi fost de mai mare folos un Minister al Limbii Române, un Minister al Metaforei, un Minister al Respectului pentru Fiinţa Umană.


Primul cerşetor pe care l-am văzut în Suedia, în urmă cu trei ani, cânta în gara din Huddinge. Cu o înfăţişare jalnică, nespălat, nebăr- bierit, sufla anemic în muştiucul unui fluier. Pe la celălalt capăt se scurgea fals o melodie abia recognoscibilă drept „Alunelu”. Apare şi în tren, cu aceeaşi tenta- tivă muzicală, urmată de plimbatul cu mâna întinsă şi un apel ciudat: „Dă şi mie ceva, para comer!” Re- cunosc, am purtat speranţa nejusti- ficată, prostească şi inutilă că, auzind cele două cuvinte spaniole, lumea îl va crede iberic ori sud- american. I-am întins o pungă cu zaha- ricale, mormăind doar pentru el: „Bade, las-o baltă cu fluierul acela, faci de râs Alunelu”. Îmi era ruşine. În primul rând, într-o ţară ca Suedia, te doare faptul că societatea


din care vii are bătrâni puşi în situ- aţia de a supravieţui astfel. Apoi, aşa-zişilor lăutari e greu să le ex- plici faptul că în ţara care a dat lumii Abba nu este de bonton să faci muzica praf şi pulbere. Nici măcar mitul cum că ţiganii sunt cei mai buni muzicanţi nu are aco- perire în Suedia. Într-o ţară în care muzica este o industrie foarte seri- oasă şi cu multe confirmări pe plan internaţional (pare-mi-se al treilea exportator mondial de muzică după Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie), nu se mai poate pune problema zgârierii urechilor auditoriului cu intenţii de auto- proclamat trubadur. Media popula- ţiei are o cultură muzicală mult peste cea a altor ţări. Adoles- cenţilor le este stimulată această preocupare la şcoală. Adesea, poţi asista la reprezentaţii ale acestora în spaţii neconvenţionale, de plăcere ori chiar pentru a face bani. Perso- nal, încă nu am întâlnit vreun lăutar rătăcitor, venit de pe plaiuri miori- tice care să poată concura cu tinerii scandinavi la acest capitol. Pe de altă parte, pentru ca să pretinzi o recompensă în schim- bul prestaţiei tale care se doreşte a fi artistică, trebuie să etalezi artă prin toţi porii. Când muzicanţii nu arată că arta lor este produsul unui stil de viaţă nici măcar atunci când performează relativ bine, au sfeclit-o. La Stockholm, în zadar cânţi jazz dacă nu se vede că ai alura unui jazzman. Geaba vii, geaba te duci, geaba rupi bieţii papuci! De ce nu stai acasă, mai bine?


Itaca


Ai trompetă şi aştepţi să-ţi fie umplută pălăria cu bani cântând „What a wonderful world”? Poate că ar fi bine să afli întâi cine a compus melodia, unde, cum arăta, cum trăia, cum o interpretează alţii şi de ce. Poate că ar trebui să mai pui mâna pe o carte...


În paranteză, rememorez (...) (continuare în pag.46)


uneori momente în care, după pu- blicarea primei mele cărţi, ofeream volumul unor apropiaţi. Reacţia, dincolo de amabilităţile de rigoare, a fost în câteva cazuri deprimantă. Interlocutorii mei admirau coperta, frunzăreau puţin cuprinsul. La scurt timp după, mă plesneau în moalele capului cu întrebarea de care mă temeam: Se câştigă mulţi bani din scris? În astfel de situaţii nu prea are rost să mai faci apel la logică ori la detalii clarificatoare. Pe vremea când lucram ca


45


jurnalist, la Alba Iulia, cu vreo cinci ani în urmă, la o conferinţă de presă, l-am întrebat pe Nicolae Manolescu dacă poate să aprecieze numărul scriitorilor care ar reuşi să trăiască exclusiv din scris în Româ- nia. Mircea Cărtărescu este probabil singurul care a reuşit această per- formanţă, a fost răspunsul. Nu cred că s-au schimbat multe de atunci. Nici măcar nu cred că informaţia (care în acel moment, din perspec- tiva personală, mi s-a părut una dintre ştirile anului) a fost preluată în afara ziarului local pentru care lucram. Nu era interesantă. Revenind, cititul ajută, de


asemenea, la înlăturarea privirii de psihopat. Aceasta din urmă este o altă realitate copleşitoare. Fără mare efort poţi să-i recunoşti pe stradă, de la mare distanţă, pe majoritatea celor veniţi din România. Cei sosiţi de curând, nepregătiţi, trăitori la limita legii, parcă au stea în frunte. Trecând peste detaliile vestimen- tare (asemănătoare în privinţa stilu- lui, suferind de insuficienţă a raţio- namentului estetic sănătos la ma- joritatea celor din ţările est-euro- pene), elementul cel mai şocant prin care îi recunoşti repede pe foarte mulţi dintre cetăţenii români ajunşi de puţină vreme la Stock- holm este privirea agresivă, hăituită, abrutizată, încărcată uneori


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61