46


încât însăşi existenţa ni se pare o realitate la limita legii.


Itaca


de ură, alteori de tristeţe ori frică, de personalităţi abuzate. Sunt total nepregătiţi pentru interacţiunea normală cu mediul înconjurător. Nici mediul nu se apropie foarte mult de ei, din acelaşi motiv. Sunt crispaţi, au un limbaj mimico-ges- tual agresiv din care lipseşte ino- cenţa, atitudini care nu reprezintă neapărat opţiuni personale. În seco- lul al XXI-lea, instituţiile oricărui stat posedă atâtea instrumente, tehnici şi tehnologii prin care trans- formă individul în „produs finit” încât le este imposibil a se deroga de responsabilitate.


Propoziţiile umane abuzate îşi caută alinarea în alte abuzuri şi sunt formulate pe parcursul unor vieţi trăite între prezumţia de nevrednicie cetăţenească şi cea de vinovăţie administrativă. Cele două elemente îl prind pe individ într-un cleşte ale cărui forţe sunt perpetuate şi împrospătate zilnic. Deznădăjdu- irea, demoralizarea pentru o mai lesnicioasă aplicare a controlului – scopul final al unui aparat format din oameni ale căror împliniri per- sonale, sociale, sunt construite pe o percepţie schizofrenică a realităţii. Cultivarea sentimentului vinovăţiei chiar pentru cele mai natu- rale lucruri din cadrul existenţei a produs o distanţă uriaşă între menta- lităţi, între noi şi ceilalţi. Cele mai simple, naturale gesturi le practi- căm cu sentimentul unei vinovăţii cosmice. Bem apă, mâncăm, respirăm chiar, cu sentimentul vino- văţiei. Sub imperiul mentalităţilor neofeudale, culpa a devenit o parte atât de integrată în fiinţa noastră


Odată înfipt în creier faptul că pentru individ este inevitabilă asocierea cu acest temei al pedepsei în raport cu universul, s-a născut mecanismul declanşator al prac- ticării gesturilor deznădăjduite. Unele dintre acestea, acte abomi- nabile având drept suport ideea omniprezenţei culpabilităţii şi im- posibilităţii de a evita vinovăţia. Păşesc în categoria culpabililor prin simplul fapt că exist. În con- secinţă, nu mai am nimic de pier- dut, oricum sunt condamnabil, o greşeală în plus nu are o relevanţă care să încline balanţa în direcţia opusă. Aşa se face, printre alte reţete, primul pas către umplerea naturală a acelui loc trist, lăsat gol de alţii prin accederea la un sistem educaţional şi etic în care toată lumea înţelege valoarea demersu- lui, a efortului personal spre au- toîmplinire. Acest pas a fost făcut de victimele antimeritocraţiei care domină actualmente societatea româ- nească pentru că au existat locuri triste, goale, pe care alte lumi prin care ai noştri s-au risipit au făcut eforturi să le depăşească.


În contact cu personaje


dintr-o anumită categorie a acestor victime ale incompetenţei, minciu- nii şi nepăsării impostorilor care conduc ţara, încercările mele de a deveni un om mai bun par zadar- nice. Avem ierarhii valorice diferite. Uneori trebuie să fiu într-o situaţie dificilă pentru a găsi suficientă înţelegere faţă de aceşti semeni. Îmi spun că, în raport cu ale vieţii capricii, sunt şi eu un fel de cerşe- tor, aştept şi accept şanse, la fel ca noi toţi. Atunci de ce oare îmi reprim cu greu impulsul de a arunca nişte vorbe tăioase cerşe- toarei care tocmai îşi zăngăne bănuţii din palmă? Este a doua, poate a treia oară când o văd. Nu


i-am auzit vocea, încă. Ceva miste- rios îmi spune că vorbeşte fluent româneşte. Cu greu stăpânesc gân- durile proaste, superficiale faţă de această fiinţă. O privesc mai atent. E la vârsta la care o femeie devine bunică. Câţiva dinţi de aur îi sclipesc, sporadic, din colţul zâm- betului. Milogeala de tip constanti- nopolitan, modelul ei balcanic nu stârneşte compasiunea la Stock- holm. Aici mai degrabă oferi un su- râs, un cântec, te transformi într-un personaj care aduce puţină diversi- tate, bucurie în viaţa privitorilor. Femeia îl ciupeşte de funduleţ pe ăla micu’ din colţul vagonului. Un gest neobişnuit şi poate prea în- drăzneţ faţă de nişte necunoscuţi. Părinţii zâmbesc, fără alternativă. Nu au bani de dat. E greu de spus ce amestec lingvistic foloseşte fe- meia. Înţeleg un „please” engle- zesc, un „tack so mycket” suedez, am senzaţia că mai desluşesc ceva nuanţe de norvegiană sau finlan- deză. Tablou suprarealist. Sunt strivit de constatări. Într-o zi, am proasta inspi- raţie să îndrept obiectivul aparatului de fotografiat spre unul dintre ei. Privirea de milog se transformă brusc în cea a unui personaj demo- nic. Gesturile ameninţătoare, de la distanţă, făcute de un bărbat fără picioare folosind cârjele, îmi pro- duc sentimente nemaiîntâlnite. În- jurăturile nu le reproduc. Sunt calm dar reuşesc să îmi controlez reacţi- ile cu oarecare dificultate, pre- făcându-mă că nu înţeleg. Nu este unica interacţiune, într-un fel sau altul, cu cei care practică această îndeletnicire. Asemeni unui beţiv, jur de fiecare dată că este ultima în- tâmplare de acest fel. Intenţionez să îmi respect promisiunea.


Partea a II-a în numărul următor!


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61