18


întreabă Dumnezeu, cu intenţia de a detensiona atmosfera într-o notă glumeaţă.


Itaca


Deci, cuget eu, asta este lumea bună, cea mai bună, pe care o vedem zilnic pe ecranele televi- zoarelor noastre, despre care urlă presa şi pe care mulţi, foarte mulţi, o invidiază...


Şi acum... iată-mă alături de ei!


Primul efect asupra mea al acestui foarte distins mediu a fost creşterea vertiginoasă a tupeului. Creştea tupeul în mine ca inflaţia monetară în vreme de criză. Deci, influenţa mediului asupra individu- lui nu-i vorbă în vânt, cuget eu, amintindu-mi de lecţiile de la în- văţământul politic. Şi, cu tupeul ajuns la cote maxime, mă adresez lui Dumnezeu:


– Doamne, vreau să stăm de vorbă, între patru ochi. Surprinzându-L privindu-


mă într-un anume fel, am înţeles că ştie că nu sunt „de-al casei”. Mă rog, nu era musai să fii Dumnezeu ca să-ţi dai seama că nu fac parte din „lumea bună” a raiului. Totuşi, mi-a răspuns cu blândeţea Lui binecunoscută, căci El nu face dis- criminare între creaturile Sale. – Spune-mi, te ascult. – Doamne, problema pen- tru care m-am încumetat să ajung până la Tine este gravă, gravă de tot, cea mai gravă problemă din zilele noastre, a pământenilor: PETROLUL! – Vrei să devii petrolist? mă


– O, Doamne, nu! îi răspund eu cu năduf, neluându-I în seamă intenţia. Şi chiar dacă aş vrea, ar fi imposibil. Petrolul este de multă vreme împărţit definitiv. Şi asta nu ar fi prea rău, dacă ar fi încăput pe mâinile unor oameni de bine, şi mă gândeam că doar Tu, Doamne, ai mai putea îndrepta lu- crurile, dar după câţi mari petrolişti am văzut în preajma Ta, am înce- put să mă îndoiesc... – Ai un bun spirit de obser-


vaţie!


– Nu-ţi trebuie, Doamne, un prea mare spirit de observaţie, ci doar vederea bună şi, în plus, îi recunoşti după veşminte...


– Ce să fac, fiule, îmi răs- punde Dumnezeu după o scurtă pauză, sfinţii mi i-au pripăşit pe aici... că deh... şi sfinţii... cu intere- sele lor. De câte ori se întoarce câte unul de pe pământ, unde coboară cu vreo sarcină cerească, Îmi face capu’ mare cu tot felul de idei noi. Ba că de când este atâta de- mocraţie pe pământ sunt unii muri- tori care au depăşit standardele de viaţă ale raiului, ba că sunt unii sfinţi pe pământ care au mai multă libertate de acţiune decât au sfinţii din rai, plus că au „raiul” lor la pi- cioare, rai în care nimic nu le este interzis. Mă rog, I-am lăsat de şi-au făcut partide de stânga, de dreapta, unele chiar extremiste, sperând că doar aşa se vor mai potoli. Da’ de unde! Şi-au schimbat partidele între ei, le-au desfiinţat, au înfiinţat altele. Câte calomnii, câte injurii îşi adresează unii altora! M-au adus în pragul disperării.


– Iartă-mă, Doamne, dar dacă ai participa la niscai discuţii parlamentare pe pământ, ai deveni mai înţelegător...


Fără să-mi răspundă, Dumnezeu,


continuă cu năduf:


– Mai de curând, au organi- zat un summit al şefilor de partide la care am fost invitat şi Eu. Tema în discuţie: drepturile Omului. Câte Mi-au auzit urechile şi atunci! În cele din urmă au vrut să audă şi părerea Mea. Eu mi-am spus păre- rea despre drepturile omului atunci când am trimis pământenilor cele zece porunci. Respectaţi-le şi pro- blema va fi rezolvată. Atunci, unul dintre sfinţi M-a înfruntat. Mi-a zis că Eu personal sfidez drepturile Omului, de vreme ce refuz să ne- gociez cu opoziţia despre dreptul acesteia de a avea acces în rai.. Trebuie să recunosc că această ultimă destăinuire m-a alar- mat, că doar ştim cu toţii cum se numeşte opoziţia lui Dumnezeu! Cum, dom’le, chiar atât de sus să ţintească acestă opoziţie? Deşi simţeam cum urcă în mine o mare nelinişte, mi-am adunat puterile şi m-am adresat din nou lui Dum- nezeu.


– Doamne, înţeleg şi mă nelinişteşte profund criza politică a raiului. Totuşi, Doamne, fă ceva. Nu mai avem linişte, ne temem pentru vieţile copiilor noştri, ale noastre, a societăţii în care trăim. Şi ăsta e doar începutul. Toată planeta noastră este ameninţată. Fă, Doamne, ceva cu petroliştii ăştia!


– Uşor de spus, îmi spune El. Mai bine hai cu Mine să privim împreună grădinile raiului. Şi am privit…


– Doamne, ce grandios parc


auto! Ale cui sunt toate splendorile astea?!


– Ale cui... ale sfinţilor. Şi-a tras fiecare câte un merţzan, sau BMW, sau mă rog, pe ce li s-a pus pata sau ce au vrut muşchii lor... şi acum sunt dependenţi de benzină. Cum să le mai dea ei „ţeapă” petroliştilor? În alte situaţii m-ar fi amuzat să-L aud pe Dumnezeu


(...)


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61