poate cunoaşte în mod natural este absolut legitimă. Tot aşa cum am vorbit de-


7


spre zbor, putem deduce că în spaţiul nostru tridimensional ideea de cunoaştere este întotdeauna aso- ciată cu procesul intelectual de dis- cernere, de însumare a datelor, apoi de catalogare a lor în ideea de a pune toate bucăţile împreună într- un întreg care să ne împace cu real- itatea prin cunoaşterea ei. Procesul dureros la care ne supunem în căutarea adevărului este nu atât un proces de definire a universului nostru material, cât un proces de autodefinire în raport cu el. De mult, un prieten al meu spunea:


Itaca


uneltele convenţionale ale cunoaş- terii.


25 Lucruri pe care ochiul nu


le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”(1 Cor 2:9)


zbor căzut între aripi, suntem inapţi de a fi parte a unei armonii eterne şi universale prin noi înşine. Prin noi înşine noi vom fi într-un perpetuu conflict atât în fiinţa noastră interioară, cât şi cu semenii noştri şi implicit cu creaţia lui Dumnezeu.


„Ireversibil curg, vânatul de gropar, Analfabeţi cu cecuri vaste, Adio, veac, nu-ţi pese că dispar, Te-am locuit ca un cuţit în coaste!”


Procesul cunoaşterii este mai degrabă un proces al punerii întrebărilor decât un proces al găsirii răspunsurilor. De fapt, voinţa de a ne supune acestui travaliu se naşte din chiar dorul nostru după o împăcare adâncă, dătătoare de o pace trainică în care spiritul şi sufletul să coexiste atât în contextul nostru de entitate umană, cât şi în contextul cu mult mai complex al existenţei dincolo de noi înşine. Omul în procesul cunoaşterii este omul în căutarea armoniei. Vorbind despre actul matrimonial, Biblia îl defineşte drept cunoaştere. Actul acela de profundă intimitate, de topire a unuia în celălalt este un act de cunoaştere. Desigur că putem cu uşurinţă deduce că tendinţa noastră de a pătrunde adânc în miezul lucrurilor este aproape inconştient legată de căutarea acestei intimităţi adânci cu creaţia, deci de căutare a armoniei. Dar, aşa cum titlul aces- tui articol spune, noi suntem un


Este adevărat, purtăm în noi suflarea eternităţii, suflarea divină, dar purtăm în acelaşi timp şi stigma neputinţei prin blestemul adamic, purtăm cătuşele grele ale firii pământeşti, acest nod gordian în calea adevăratei cunoaşteri, a cunoaşterii celei dătătoare de pace în sensul deplin al cuvântului. Vedeţi, zborul este legat de aripă, rostirea este legată de buze, cunoaşterea pare a fi legată de in- telect. Ca urmare, este greu să-ţi imaginezi un tărâm unde zborul există independent de aripă, ros- tirea independentă de buze, cunoaşterea independentă de inte- lect. Poate că aşa cum suntem, sun- tem doar o scriere a ceea ce suntem în eternitate, poate că suntem opera de artă a Creatorului scrisă pentru propriul nostru deliciu dar şi (mai ales!) pentru desfătarea Lui. Şi dacă suntem o scriere, atunci sun- tem o scriere în context. Contextul larg al existenţei noastre în spaţiul nostru ne poate fi la îndemână în actul cunoaşterii doar prin contextul infinit mai larg al eternităţii, al unei realităţi care nu poate fi exprimată prin niciuna din


Vedem cum atât organele noastre de percepţie (ochiul, ure- chea), cât şi cele de discernere (mintea, inima) ne sunt cu totul ne- folositoare în procesul cunoaşterii depline. Vedeţi însă că „cei ce-L iubesc” au un alt mijloc: Duhul lui Dumnezeu. Prin perspectiva Duhu- lui toate lucrurile pot fi cercetate şi cunoscute. Dacă, în încercarea noastră convenţională de a cu- noaşte, urmăream determinarea propriei noastre atitudini vis-a-vis de creaţie, cunoaşterea prin Duh este determinată de atitudine şi nu este în căutarea acesteia. Iubirea, în sensul ei absolut (Agape), este originatoarea cunoaşterii şi tot ea este împlinitoarea acesteia. Da, omul este un zbor căzut între aripi dar numai în tendinţa lui de a fi independent faţă de Dum- nezeu. El este o revoltă a firii pământeşti împotriva divinităţii, dar mai ales el este în revoltă îm- potriva lui însuşi. Idiferent de ati- tudine, omul nu poate fi desprins din contextul eternităţii. Doar ra- portul cu eternitatea poate fi afectat. Vom încerca să pătrundem împreună prin labirintul gândului uman în încercarea de a dovedi, prin Duhul, că ignoranţa sau lenea intelectuală sunt cauzele primare ale stării perpetue de conflict în care există specia umană. Vom face asta ca să înţelegem că Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii într-un context măreţ pe care suntem datori să-l citim.


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61