28


Itaca


Dorina Şişu (Irlanda)


În băltoaca mea de viaţă au crăpat dimineţile Casandra


O femeie îşi duce în braţe frica


În băltoaca mea de viaţă au crăpat dimineţile


motto:


Singura instituţie recunos- cută e ruşinea. Un centru al coatelor flămânde dă târcoale viselor, le suge pofta de a sta verti- cal şi, când au ajuns la ultima mo- leculă, se opresc rânjind mişeleşte, încolăcesc fărâma de viaţă şi, pri- vind la ceilalţi oameni, se trans- formă în şerpi veninoşi.


au crăpat dimineţile


şi fire de iarbă au crescut pe tâm- plele femeilor


de ce vrei să ajungi la spuma cerului?


pentru că mi-am văzut corpul într-o băltoacă de viaţă


nu era păcat să stau senin şi să privesc la el?


la băltoaca mea de viaţă am adăugat renunţările ca să renasc


am adăugat speranţele ca să nu îmi pierd minţile am adăugat trădările ca să nu uit drumul


şi-n tot acest împrejur al meu de vreri, de iubiri, de dureri şi de pofte


mi-am construit alinările o lume pe care mi-o petrec peste suflet ca o haină călduţă de iarnă iată de ce vreau să ajung la spuma cerului


fără să-mi cunosc infinitul


O femeie îşi duce în braţe frica


Casandra motto:


de ce vrei să ajungi la spuma cerului dacă nu-ţi cunoşti infinitul? în pietrele tale sculptate pe tălpile oamenilor


Frica nu e victimă, nici motiv şi nici scuză. Ea sfârşeşte sprijinită de sine, se acceptă, se în- tăreşte din frică, părtaşă şi dreaptă se vinde ruşinii.


am îmblânzit vântul


ca să fur singura ploaie de vară aşa cânta un copil la colţul străzii cânta indiferenţei şi aroganţei dar naiv în nedumerirea lui s-a găsit vinovat că-i orfan


viaţa nu i-a tăiat calea


şi-atunci vremea s-a întors din drum lăsându-mă goală aşa plângea o femeie frământând în braţe pruncul dar mergea pe propriile urme şi tot ce căpătase de la viaţă pierea în calea pustiului


trebuia să mor, dar m-a găsit iubirea m-a vindecat şi m-a furat în zborul ei aşa dansa Casandra vindecată deschidea toate porţile fără să vrea şi fără să ştie că una-i blestemată.


a dat o monedă timpului să stea dar timpul i-a sărutat ochii şi a plecat a dat o monedă morţii să vină dar moartea s-a sinucis de ruşine a dat o monedă fericirii să o recunoască


dar fericirea a luat chip de şarpe a dat o monedă speranţei să o ridice ca din pământ dar speranţa i-a vorbit de durere de atunci femeia s-a dat deoparte şi gustă din ţipătul legănat al ploii stă faţă în faţă cu vântul


acoperind cu grijă tălpile în cenuşă o femeie îşi duce în braţe frica o sărută pe frunte în timp ce o plimbă prin bietele drumuri cu buzunarele rupte


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61