staţia următoare. Am plecat de ceva ani din Romania, cu siguranţă s-au schimbat aceste lucruri şi la noi (sau nu?).


7


De la Koln străbatem cei 200 kilometri cu un tren rapid, cam într-o oră. Cu siguranţă nici la călă- toriile cu trenul nemţii nu sunt mai prejos ca la cele de pe autostrăzi, orice descriere este de prisos. Ne predăm bagajele la cală, cântarul de acasă nu a corespuns cu cel al aeroportului, avem cu două kilograme în plus pentru care ar trebui să pătim 40 euro, dar chiar şi doamna simpatică de la ghişeu ne sfătuieşte să luăm cele două kilo- grame în bagajele de mână, nu ni le va pune pe cântar. De unde să ştie ea că valizele noastre sunt pline de scule de pescuit, oale şi tigăi şi nu avem ce să luăm la noi? Hotărâm să scoatem din pachetele de ţigări, le vârâm prin toate buzunarele, le încarc peste laptop, nu reuşim să facem două kilograme, dar doamna a fost mulţumită că ne-a văzut muncind de zor şi ne-a trecut baga- jele.


Îl rog pe Klaus să se ţină aproape de mine, încă nu mă des- curc prea bine în germană şi bănu- iesc că mă vor întreba de ţigările vârâte peste tot. Fără să ştiu cum, se interpune între noi o altă per- soană, trebuie să scot laptopul din geantă, pachetele cu ţigări se re- varsă peste tot, ca şi cum ar fi un râu supărat, cei de acolo zâmbesc, cred că mă întreabă cum de reuşesc să fumez atât de mult, trec, îl caut din priviri pe Klaus, aş avea nevoie de ajutor să îmi rearanjez bagajele, dar se luptă şi el cu ale lui, pa- chetele lui de ţigări fiind la fel de obraznice ca ale mele.


Ajungem în avion, Klaus zâmbeşte mulţumit, eu încă mă mai întreb dacă voi ajunge la destinaţia stabilită, mai trebuie să trecem peste munţi şi mări, Sri Lanka este


încă un vis.


Zburăm peste România în plină noapte, Carpaţii sunt acope- riţi de zăpadă, simt o strângere de inimă, mă gândesc la Crăciun cu zăpadă în ţara mea, regret, zbor spre Sri Lanka, dar acolo jos e fami- lia mea.


Itaca


Dubai. Avem escală. Nefi- resc, nu ni se dă voie să părăsim avionul. Klaus simte nevoia unei ţigări, iar mie mi-ar fi păcut să-mi dezmorţesc picioarele, îmi pare rău, îmi va lipsi din colecţia de fo- tografii cea cu aeroportul din Dubai.


Zorile se arată când suntem deasupra Indiei iar răsăritul, acolo sus, printre nori este magnific. Lacrima din ocean sau Insula de smarald, cum citisem undeva, în- cepe să prindă contur printre norii de puf albi pe un cer incredibil de albastru, iar verdele smaraldului îmi încântă privirea.


Cobor pe pământ singalez la mijlocul lui decembrie.


Suntem întâmpinaţi de primii singalezi, lucrătorii aeropor- tului BANDARANAYKE - Co- lombo: bărbaţi mici de statură, cu pielea închisă la culoare, îmbrăcaţi în pantaloni negri şi cămăşi albe şi femei îmbrăcate în sari roz. Citi- sem undeva că femeile îmbracă aceste rochii doar în zilele de sărbă- toare. Îmi spun: „Iată, sosirea mea aici e o sărbătoare!” şi mă simt onorată că au îmbrăcat pentru mine minunatele sari.


Rămân însă descumpănită: în locul unei statui de-a lui Budd- ha, aşa cum mă aşteptam, în faţa ochilor mi se desfăşoară scena naş- terii lui Isus alături de un multi- color brad de Crăciun (artificial, desigur). Îmi revin repede şi pun totul pe seama ospitalităţii, peste câteva zile este totuşi cea mai mare sărbătoare creştină, iar cei care


urmează îndemnurile lui Buddha trebuie să acorde respectul cuvenit. După ce trecem de brazi şi arcade împodobite cu globuri mul- ticolore ne întâmpină şi statuia lui Buddha, dându-ne parcă binecu- vântarea şi urându-ne zile şi nopţi liniştite printre ai lui.


11


Ne recuperăm bagajele, tre- cem de punctul vamal şi ne îndrep- tăm spre ieşire, unde ne aşteaptă gazdele noastre. În drumul spre ieşire, personalul responsabil cu paza şi ordinea în aeroport mi se pare mai numeros ca însuşi călătorii. Din când în când suntem abordaţi, recomandându-ne un taxi. Dincolo de cordonul de separare, o mulţime care aşteaptă nerăbdătoare, agitată, face semne, strigă, se îmbrânceşte să ajungă în faţă, mă întreb dacă o dată cu noi soseşte şi vreun Vip, pentru că nu pot altfel să îmi explic scena din faţa mea.


Prin mulţimea şi larma asurzitoare, ce mă duce cu gândul la glasul păsărilor din Delta noastră, îl zărim pe JAYARATHNA, gazda, care ne face semne cu un minunat buchet de flori. Îmi oferă stângaci buchetul cu flori multicolore şi mă îmbrăţişează prieteneşte, ca şi cum ne-am cunoaşte de o viaţă. Un alt bărbat singalez care îl însoţeşte se apropie de noi împre- ună cu un alt oaspete „recuperat” din mulţimea gălăgioasă, îmi întinde mâna şi mă salută cu „Bună ziua!”. Îl privesc întrebătoare şi încântată în acelaşi timp. Mă lămu- reşte fericit că a dorit să-mi facă o bucurie şi a învăţat salutul de pe internet. Recunosc că a reuşit, în jurul meu se vorbeşte doar germana. Ieşim din sala de aşteptare şi dăm de o altă mulţime asurzi- toare, bărbaţi, femei şi copii, toţi aşteaptă ceva, sigur undeva în


(...) (continuare în pag.12)


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61