52


Dumitru Ichim (Canada)


Itaca *


Singurătatea îngerului e un suspin albastru şi greu.


O singură dată


i-am gustat amarul netors şi-nfricoşat m-am întors la poarta Olarului meu cerşindu-mi braţele-napoi.


Sărmanul înger!


Atâta ştiu de ei, când mă întrebi, că s-au făcut zdrahoni ca leopardul şi n-au uitat de Tine şi de gestul Tău, că zice vorba proastă: De ai făcut un bine, aşteaptă-te la rău.


Cei zece leproşi


Năvala lor curândă o să-ţi vie, căci le-a clocit sinedriul un plan ascuns şi cu simbrie. şi mi s-a spus că-s vindecat, dar să o şterg din templu, pe furiş, că-s câine, de alt neam, şi chiar fără de lepră rămân tot necurat.


***


Când auzit-am glasul Tău, mai putred decât carnea puturoasă s-a limpezit în mine întregu-mi bălătău şi-ai preschimbat adâncul în apă nelumită cu-nceput, nici de luceafărul prior, atinsă-n fugă cu-n sărut. Şi m-am gândit la Tine cum năduşeşti sub soare arzător: Ia-mi sufletul


Şi-i bea ca din ulcior lumina răcoroasă pentru sete, până nu vin ca viespii-n turbăciune, roi,


cei nouă înapoi să Te adape cu oţetul din burete.


- Eşti tu apă? ‘ntreabă grâul. - Du-te, vezi ce-ar zice râul! Seara-l mint, furiş, cu pleoapa că aş fi din neam cu apa. Străiniu şi-atât de crudă nu ai vrea ca să-mi fii rudă? - În comun n-avem nimic; doar singurătatea-n spic.


Numai patru? *


- Eşti tu aer, ca zefirul care lunii leagă firul prin umbrar de palmier? - Doar de-mi suflu steaua-n cer pentru semnul de mormânt.


Născut greşit cu aripi, niciodată nu a putut zbura măcar o singură îmbrăţişare ca noi.


Întâi am fost amintire, apoi în frământec


am devenit acelaşi cântec cu formă de lut.


Îţi aminteşti de podul palmei Lui? Ce cald era,


când peste umăr ne pândea primul sărut


luna rodită pe ram de gutui!


Spre ghinda de popas Încerc să mă desprind noptat să nu


m-apuce


Când cearcă ghionoaia de trunchiu-i bun de cruce.


Spre unde o fi satul? Se pare c-aud câinii, De-a somnului se-apleacă chiar cumpăna fântânii.


Mă încredeam în frunze, dar cu horiri s-au dus


Cu ghiersul ce odată fusese psalm pe fus Cum? Drumul meu m-a rătăcit pesemne După căruţa tăietorului de lemne?


Sunt singurul copac ce-a mai rămas Ducându-şi luna-n cârcă spre ghinda de popas.


Mi-a-nmugurit lăuta-n primeniri de semne După căruţa tăietorului de lemne.


Singurătatea îngerului


- Nu cumva eşti de pământ? - Tare-aş vrea somnul de glie visurat de ciocârlie!


* Toate mi-s, dar fără loc, nici măcar propriul meu foc. Cerc? Dar centru mi-i afară. Cântul nu-s, da-I sunt vioară!


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52  |  Page 53  |  Page 54  |  Page 55  |  Page 56  |  Page 57  |  Page 58  |  Page 59  |  Page 60  |  Page 61