P A G I N A 46


centrală (antropocentrism biblic) fiind “supraveghetorul” mediului înconjurător cu trei obligaţii fundamentale: propagarea speciei, stăpânire şi îngrijire. După H. Morris, prin supunerea Pământului se înţelege “aducerea tuturor sistemelor şi proceselor naturale într-o stare de optimă productivitate şi folosinţă spre gloria lui Dumnezeu şi bunăstarea omenirii”, ceea ce înseamnă administrarea loială şi productivă a Pământului. În felul acesta, omul este un companion şi conlucrător cu Dumnezeu în creaţia naturală şi spirituală (2 Cor. 6.1), iar munca capătă o semnificaţie religioasă, instituită chiar în Eden. N. Geisler (1971) subliniază trei motive


pentru care poluarea mediului înconjurător este din punct de vedere moral rea: poluarea afectează persoana care distruge mediul natural, din punct de vedere fizic şi spiritual (1Tim. 6.10); poluarea afectează ceilalţi oameni, fiind tot mai inseparabilă “poluarea privată” de “poluarea publică”; poluarea violează legile lui Dumnezeu, care stabilesc anumite raporturi între oameni şi lucruri. Legile sunt definite ca fiind “structuri de relaţii desemnate să maximizeze valoarea intrisecă a persoanelor”. Când o persoană poluează mediul, ea este violatorul unor legi date de Dumnezeu să-i ajute pe oameni. Când oamenii încalcă o lege dată de Dumnezeu (în secret sau nu), ei realizează un act personal, care în cele din urmă ofensează pe Dătătorul legii. Poluarea este unul dintre cele mai publice păcate. Etica mediului vizeată trei valori interrelaţionale: conservarea resurselor, protecţia mediului înconjurător şi respectul pentru toate formele de viaţă (J. Or, 1954). În concluzie, ecologia creştină consideră că lumea este proprietatea lui Dumnezeu aflată sub administraţie umană sau după cum spunea Fr. Bacon, « exercitarea dreptului asupra naturii (de origine divină) trebuie să fie guvernat de glasul raţiunii şi adevărata religie ». 3. Ecologia islamică, bazată pe textele


coranice, porneşte de la premiza unei comunităţii de creaturi ale lui Allah, din care fac parte toate fiinţele vii de pe pământ. Natura, în tradiţia islamică, nu apare cu sensul de „străină‖ sau „stranie‖ pentru om şi aceasta se întâmplă deoarece lumea reprezintă un cadru familiar şi propice unei vieţi armonioase şi liniştite. În plus, legea musulmană recomandă evitarea oricărui act de cruzime inutilă faţă de animale, specificându-se faptul că Profetul „îi trimite în iad pe cei care maltratează dobitoacele şi îi răsplăteşte pe cei care le ocrotesc‖. La fel ca şi


G E O G R A F U L


în tradiţia iudaică, cea musulmană reuneşte o serie de texte conţinând recomandări practice privind comportamentul oamenilor faţă de animale.Viziunea de ansamblu a tradiţiei islamice este următoarea: omul este un membru al comunităţii de fiinţe create de Allah şi are obligaţii faţă de tot ceea ce îl înconjoară pentru că lumea este „casa” lui. Fiinţa umană are sarcina morală de a ocroti creaţia lui Allah pentru binele său, însă şi pentru binele celorlalte vieţuitoare. 4. Ecologia umanist-materialistă.


Conform acestui punct de vedere, realitatea este esenţialmente materială (ex. materia), adică fizico-chimică, organizată pe mai multe niveluri, de la inert la viu, prin intermediul mecanismelor evolutive, desfăşurate în timp nedefinit. Criza ecologică este datorată distribuţiei inegale a resurselor naturale faţă de colectivităţile umane şi poate fi rezolvată prin tehnologie, educaţie şi revoluţie. Singura raţiune pentru care mediul natural nu trebuie supraexploatat este binele colectiv. Înainte de a se constata riscul dezechilibrului mediului, pentru acesta nu există nici o limită de exploatare, vorbindu-se chiar şi de “violarea” naturii. Din această concepţie s-a dezvoltat o “paradigmă a erei industriale” (W. Harman), bazată pe progres material şi consum nelimitat, pe credinţa în ştiinţă şi tehnologie în soluţionarea tuturor problemelor. Apoi s-a dezvoltat o “paradigmă a mediului înconjurător” (L. Millbrath), bazată pe valoarea înaltă a muncii, acceptarea limitării resurselor şi modul de viaţă simplu, precum şi o mai mare participare la deciziile politice şi de muncă. Etica mediului este bazată pe responsabilitatea faţă de umanitate, care justifică protecţia mediului şi cuprinde mai multe variante: etica “bărcii de salvare” (G. Hardin), conform căreia naţiunile bogate nu au nici o obligaţie să asigure hrană şi ajutor pentru ţările sărace şi degradate ecologic; etica "triajului", care împarte naţiunile ce au nevoie de ajutor ecologic în trei categorii: cele ce se pot reabilita prin ajutor minim, cele ce se pot reabilita prin efort imediat şi ţările irecuperabile – ţările bogate decid care naţiune să supravieţiuască şi care nu. (C.C. Perry) “În a doua jumătate a secolului XX s-au


afirmat două curente ecologice: shallow ecology sau ecologia de suprafaţă reformistă, care încearcă să reducă în primul rând poluarea apei şi a aerului, să schimbe practicile agricole aberante ale naţiunilor industrializate, păstrând câteva din zonele sălbatice ce încă mai există,


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32  |  Page 33  |  Page 34  |  Page 35  |  Page 36  |  Page 37  |  Page 38  |  Page 39  |  Page 40  |  Page 41  |  Page 42  |  Page 43  |  Page 44  |  Page 45  |  Page 46  |  Page 47  |  Page 48  |  Page 49  |  Page 50  |  Page 51  |  Page 52