Lector
morale în afara cărora nimic temeinic nu s-ar putea edifica. În fond, e o continuare a atomizării sociale operate de cîrmuirea comunistă, care, în loc de a-i solidariza pe oameni aşa cum pretindea, i-a despărţit unii de alţii prin suspiciune, teamă, ipocrizie: „Noi ne-am pierdut exerciţiul spiritual şi – oricît de învechită aş fi în concepţie – oamenii nu pot trăi în afara unor virtuţi: credinţa, speranţa, iubirea! Iubirea este, de fapt, la baza solidarităţii, iubirea de semeni sau iubirea unui ideal pe care vrei să-l atingi. Noi nu ştim să trăim în ceva mai vast decît noi, în ceva ce este superior nouă, un ideal oarecare, ştiu eu… Să instaurăm în România democraţia este un ideal”. Nu în ultimul rînd se cuvine menţionată sărăcia, acea sărăcie endemică la care ne-a supus regimul comunist pentru a ne putea mai lesne ţine în frîu şi de care marea majoritate a românilor n-a reuşit să scape. Adică o umilinţă perpetuă care crispează fiinţa, o împiedică de la împlinirea sa, azvîrlind-o în derizoriul necurmatelor sforţări de supravieţuire. Relatează Mircea Dinescu, atent la flagelul sărăciei, deşi, personal, s-o amintim în treacăt, e unul din foarte puţinii scriitori români care a izbutit a i se sustrage cu brio: „Mi-a dat telefon Nora Iuga şi mi-a spus: <<Da, uite, vorbim numai cîteva secunde, că-i la telefonul mobil şi mă costă foarte mult>>. Dom’le, în ce ţară civilizată, în ce lume capitalistă unui scriitor care vorbeşte la telefon îi e frică, fiindcă e telefonul mobil şi nu are cu ce plăti? Adică sunt lucruri zguduitoare, după părerea mea. În ce ţară condusă de profesori universitari, profesorii trăiesc la marginea sărăciei şi studenţii tre’ să iasă în stradă ca să-şi strige drepturile?”. În acest marasm al tranziţiei se iveşte şi o chestiune oarecum artificială, indiciu, la rîndul său, al unui dureros dezechilibru: aparţinem sau nu Europei? Aparent o întrebare de şcoală elementară, în fapt un efect al trecutului anticontinental ce ni s-a impus prin îndoctrinare şi izolaţionism. Într-un fel ne comportăm ca-n mijlocul secolului al XIX-lea, cînd nu eram conştienţi de identitatea noastră europeană, cufundaţi într-un somn balcanic din care ne-au „trezit” intelectualii paşoptişti. La ceasul de faţă se cade să ne „trezim” din nou, să ne scuturăm de incertitudinea privitoare la locul în care ne găsim în lume, la ceea ce am fost/suntem în chip natural.„Eu cînd sunt întrebat, afirmă Sorin Alexandrescu spun: <<Păi, eu şi cred că noi, românii, trebuie să spunem că am fost totdeauna în Europa, numai anumite instituţii româneşti nu au fost în Europa>>. Adică integrarea este o problemă a integrării instituţiilor româneşti, a culturii române. Ea a fost totdeauna în Europa, nici nu putea fi altfel, dar vedeţi, aceste nesfîrşite întrebări şi aceste nesfîrşite îndoieli caracterizează o identitate incertă, o identitate în criză, o lipsă de tărie, o lipsă de încredere în sine (…) ca un fel de simptom al unei boli mai profunde şi anume nesiguranţa de sine, atît de dramatică şi atît de gravă la români”. După ce am obţinut un asemenea conspect al crizei
numite eufemistic tranziţie, ne întrebăm cum am putea-o combate. Poate fi ea combătută ori reprezintă o fatalitate, o fenomenologie a destinului nostru etnic pe care s-ar cădea doar s-o consemnăm elegiac, s-o deplîngem fără nădejdea de-a putea îndrepta lucrurile? Mioritism sau activism salvator,
Cafeneaua literarã 7
pasivitate sau reacţie energică, constructivă? Explicabil, aici intervin speculaţii în maniere diverse, o multitudine de opinii cu atît mai avivate cu cît chestiunea e mai „arzătoare”. „Lung prilej de vorbe şi de ipoteze”, din care n-au cum să lipsească figurile teatrale, demagogice. Provocată a se pronunţa pe tema tranziţiei morale, Doina Cornea mărturiseşte: „Eu am fost printre primii care au susţinut legea Ticu Dumitrescu şi am adunat semnături pe stradă, dar nu e voie să confundăm, cred eu, două lucruri: reforma instituţiilor pe bază de funcţionari sau demnitari cinstiţi şi o reformă morală, ce ţine de indivizi, de exerciţiul spiritual, individual (…). Nu poate veni domnul Liiceanu, oricît de moral ar fi, de exemplu, Domnia Sa, şi să ne spună nouă, vreo zece persoane: <<Gata, reformaţi-vă moral!>>. Cum să ne reformăm moral? Asta ţine de actul mărunt, zilnic. În ce măsură eu încerc să fac să trăiască virtuţile în actele mele? E un exerciţiu îndelung. (…) a da viaţă unor virtuţi, unor valori prin trăire, or asta nu se poate legifera”. E un punct de vedere ce pune pe tapet probitatea persoanei în raport cu ea însăşi. Avem, pe o latură, posibilitatea unor legi, măsuri corective, imperaţii etc., care trasează un plan general, pe de alta conduita fiecărui individ în funcţie de conştiinţa, de criteriile morale, de calitatea sa intimă. S-au produs manifeste cu mulţi decibeli care însă n-au reuşit să acopere varietatea deconcertantă a reacţiilor omeneşti, fie ele oportunisme, fariseisme ori inconsecvenţe precum cele pe care le-au manifestat nu o dată chiar promotorii reformei morale. Poate că asta este chiar esenţa tranziţiei: o transformare lăuntrică a fiecăruia din noi, care, prin adiţionarea indivizilor, să schimbe faţa societăţii, transformare ce s-ar putea produce mai devreme ori mai tîrziu, invalidînd ponderea întristătoare a „omului nou”. Zic: mai devreme ori mai tîrziu, dar trebuie să adaug, poate atît de tîrziu, încît noi, cei mai în vîrstă, să nu mai apucăm acea mutaţie pe care, teoretic, credem a o putea întrevedea.
* Radu Călin Cristea: Luntre şi punte. Douăsprezece conversaţii despre tranziţie, Ed. Paralela 45, 2010, 160 pag.
Page 1 |
Page 2 |
Page 3 |
Page 4 |
Page 5 |
Page 6 |
Page 7 |
Page 8 |
Page 9 |
Page 10 |
Page 11 |
Page 12 |
Page 13 |
Page 14 |
Page 15 |
Page 16 |
Page 17 |
Page 18 |
Page 19 |
Page 20 |
Page 21 |
Page 22 |
Page 23 |
Page 24 |
Page 25 |
Page 26 |
Page 27 |
Page 28 |
Page 29 |
Page 30 |
Page 31 |
Page 32