Poesis Cristian Emanuel OPRIȘ


Cristian Opriş, un poet care râde cu lacrimi Poezia sa pare smulsă unei imense suferinţe, căreia


îi livrează sensuri, rosturi şi înţelesuri. Înregistrează cu aparentă detaşare întâmplări cotidiene, sublimând în acestea esenţialul, dincolo de spectacolul repetabil şi adesea derizoriu al existenţei. Mi se pare că autorul, foarte tânăr de altfel, râde cu lacrimi uriaşe de tristeţe înţelegătoare. Înaintează în parcursul său poetic, într-o trăsură trasă de cai fermecaţi, care ucid umbrele cu privirea. ,,Scriu pentru că este cel mai uşor şi, probabil, cel mai


frumos lucru pe care pot să-l fac în momentul de faţă” spune sincer, curat, dezarmant de firesc. Probabil, străpunge uneori cu peniţa sa inima lunii şi abia apoi se apucă de scris. Probabil, are un înger pe umărul stâng, în


Prolog (II)


De la o vreme uit tot, Poate de-aici şi insomniile repetate. În-fi-e-ca-re-sea-ră, Câi-ne-le-mor-ţii-îmi-plân-ge-pe-u-mă-rul-drept -nu-mai-are-pe-cine-sluji.


Eu îi plâng în dimineţi că n-au înflorit păpădiile şi cireşii şi merii şi nucul


pe care nu l-am avut niciodat’. Femeile din viitor îmi scriu pe degete.


„S-aduci o mână de dude!” A-ici-nu-creş-te-ni-mic-dar-în-cer-căm În-cer-căm-un-cas-tel-de-ni-sip-cu-ge-mu-le-ţe -pen-tru-lu-mi-nă.


Nu-i vina nimănui, de când am ochii dezlipiţi, soarele s-a schimbat


într-un fel de ce-le-lal-te-hai-ne-a-le-lui. Amin. Clopotele nu mai înseamnă nimic.


Versurile mele nu se rescriu. Versurile mele nu se citesc decât de trei ori pe zi.


Te uit pe tine. Vocea, chipul, părul tău, parcă se şterg într-un râs ce nu-i din astă lume,


Iar-în-mi-ne-ră-mâ-ne-ce-va-a-se-mă-nă-tor -cu-n-ne-cu-nos-cut.


Mă uit pe mine, Iar-în-ti-ne-nu-ră-mâ-ne-pro-ba-bil-ni-mic.


N-am s-o cunosc nici pe ea, iubita comună.. Iubita mea şi-a lui A., Pe care nu l-am mai scris aşa niciodată. N-o să-l cunosc nici pe celălalt-eu,


28


Plin de curaj, plin de forţe ce nu şi-au găsit locul aici, Plin-de-o-ne-pă-sa-re-ce-te-scoa-te-din-MINŢI!


Cu toate că eu iubesc cu ochii, cu pieptul, cu mâinile, Cu aripile plutirii spre cine-ştie-ce.


Totul se leagă şi totuşi


Fuga. Fuga de tine, Fuga de gurile de metrou, Fuga de omul care abia a învăţat să citească. Am întârziat, Să nu mă-njuri niciodată pentru poemul ăsta.


Cafeneaua literarã


timp ce scrie: ,,eu iubesc cu ochii, cu pieptul, cu mâinile,/ Cu aripile plutirii spre cine-ştie-ce.” Cristian Emanuel Opriş s-a născut pe 8 martie 1990,


în oraşul Sibiu. A absolvit Liceul Teoretic Gustav Gundisch din Cisnădie, iar în prezent este student în anul III la secţia Teatrologie-Management Cultural, din cadrul Facultăţii de Litere şi Arte a Universităţii Lucian Blaga din Sibiu. Grupajul de faţă reprezintă debutul literar al autorului. Ne alăturăm celor care îi doresc ca drumul său în poezie să fie unul sigur şi ascendent. Şi mai ales, să creadă că deja se numeşte, drumul Cristian Opriş.


Clara MĂRGINEANU


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32