Cabinetul de stampe Ștefan Ion GHILIMESCU


Gustave Flaubert la 190 de ani


Întâmplarea sau, cine poate şti, o altă raţiune, face să


închei frapanta lectură a lui Salammbô, în ediţia critică îngrijită de Irina Mavrodin, la Univers, în acest incredibil de dulce şi însorit 13 decembrie 2011, adică, aflu surprins din Cronologia pusă la dispoziţie de autoare, la exact (!!!) 190 de ani de la naşterea lui Gustave Flaubert… Autorul romanelor Doamna Bovary şi Educaţia sentimentală, din care se spune că s-a născut întreg romanul modern, mă încântă şi mă seduce încă o dată cu incredibilele „les affres du style” (stilul fiind el singur un fel absolut de a vedea lucrurile) şi vraja frumuseţii imaginilor de o prospeţime pe care timpul nu le-a voalat şi nu cred că le va altera vreodată. Câtă poezie în această descriere a făpturii pline de graţie a fiicei lui Hamiclar Barca, sufletul Cartaginei, câtă memorie, da! câtă memorie a timpului! „Părul ei presărat cu o pulbere viorie era împletit pe creştet în chip de turn, după vechiul port al fecioarelor din Canaan, făcând-o să pară mai înaltă. Şiraguri de perle îi îmbrăţişau tâmplelele, coborând până la colţul gurii, trandafirie ca o rodie, despicată în două. Pe piept îi strălucea o podoabă de nestemate scânteietoare, într-un amestec de culori amintind solzii unei murene. Braţele-i goale, împodobite cu diamante, răsăreau dintr-o tunică neagră, fără mâneci, înstelată cu flori roşii. Gleznele amândouă îi erau prinse cu un lanţ subţire de aur, care-i măsurau pasul, iar pe umeri îi flutura o mantie largă de purpură întunecată, croită dintr-o stofă neştiută, plutind în urma ei ca un val care o însoţea.” Să amintesc oare cititorului, măcar în treacăt, că la Paris, prin 1863, biserica era gata gata să-l excomunice pe romancier datorită împrejurării frivole că pariziencele adoptaseră la balurile mascate ţinuţa lui Salammbô? Într-un celebru eseu intitulat Orgia perpetuă. Flaubert si Doamna Bovary, încununatul cu Nobel Mario Vargas Llosa povesteşte cum, de-abia ajuns în capitala Hexagonului, în 1959, şi citind Doamna Bovary, celebrul roman acţionează cu puterea unei asemenea vrăji asupra sa, încât, ştergând din jur orice realitate, pe ziaristul peruan nu-l mai interesează în zilele următoare decât fascinatoriul lui univers narativ. Se hotărăşte, aşadar, să devină el însuşi romancier! Şi, oare, nu se acceptă astăzi aproape mai de toţi cunoscătorii că Flaubert îl anticipează şi, în fond, îl inventează pe Proust? Nu tot el e revendicat drept maestru de creatorii Noului Roman sau Noului Nou Roman? „În acest moment, maestrul nostru al tuturor, scria Nathalie Sarraute, este Flaubert” (Flaubert precursorul). Beckett, Sollers sau Alain Robbe-Grillet nu merg după el? Ultimii suprarealişti nu tot aşa? Şi oare cine spunea că romanele pervertesc masele, fie că stau într-un ac, fie că sunt scrise cu scalpelul? Într-adevăr, e vorba de autorul lui Bouvard & Pécuchet, primul, un „critic interesat de George Sand şi frumoasele ei demimondene ce-şi înşelau bărbaţii pentru nobilii lor amanţi, al doilea, meseriaş


22


cam tot pe acolo, interesat însă de literatura istorică, cea care îl obişnuise să înghită pe nemestecate patru Charlemagne, mai mulţi Philippe-Auguste, o mulţime de Jeanne d’Arc, nenumărate marchize de Pompadur etc. etc. Şi totuşi, „Je voudrais écrire un livre sur rien”, îşi exprima o obsesie Gustave Flaubert, aşa cum aflăm în Corespondenţă. După lucrările lui Flaubert s-au scris de-a lungul vremii


pagini memorabile de teatru, au fost confecţionate librete şi s-a compus muzică de operă (Musorgski, Rahmaninov…), s-au făcut scenarii şi s-au tras filme, autorul lor a devenit, la rându-i, obiectul în bronz şi marmură a nenumăraţi sculptori, dar şi al unor viziuni plastice de şevalet. Scriitorul care era în căutarea unei opere care să nu aibă subiect sau al cărui subiect să fie invizibil, omul bolnav de neurastenie, reumatisme şi eczemă şi care, pe deasupra, şi-a rupt cu un an înainte de moarte piciorul, a devenit, mai ales după ce Corespondenţa sa a fost în întregime pusă pe piaţă (vezi ediţia Jean Bruneau-Yvan Leclerc, Gallimard) un bun cultural care trezeşte încă nenumărate discuţii… Despre scriitorul şi omul cel mai atent cu propria imagine (în timpul vieţii nimeni nu a avut dreptul să-i publice fotografia în vreun periodic şi care se lăuda că nu va lăsa posterităţii niciun motiv de bârfă – ca atare, asistat de Mérimée, a distrus maldăre de scrisori!), ei bine, despre Flaubert aflăm astăzi că se purta lamentabil cu femeile, deşi nu i-au displăcut niciodată, ba dimpotrivă, că îşi ura semenii şi nu credea în progres, că vâna cu sânge rece animale în deşert, că nu îi plăcea politica şi că n-a fost patriot, că era în schimb sadic şi antidemocart, că a trăit toată viaţa într-un turn de fildeş şi că la batrâneţe era plângăcios şi isteric, ba chiar şi libidinos… Julian Barnes, câştigătorul Man Booker Prize 2011


pentru The Sense of an Ending (Sensul de la sfârşit), cel mai bun roman publicat


în Marea Britanie, Irlanda şi


Cammonwealt în ultimul an, a scris în 1984 „un splendid hibrid romanesc, parte biografie, parte ficţiune, parte critică literară” (conf. The New York Times), intitulat Flaubert’s Parrot („Papagalul lui Flaubert”, în traducerea lui Virgil Stanciu). Barnes spune acolo (la persoana I, de unde, până la un punct, şi caracterul autobiografic al scrierii sale!) povestea lui Geoffrey Braithwaite, un medic trecut de 60 de ani, pensionar, cu o nevastă deloc bovarică, dar cu copiii ajunşi


Cafeneaua literarã


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32