Lector
talent la desen, îndrăgostit în secret de Clara, face tot ce poate pentru ca mesajele dintre cei doi, încredinţate lui, un go- between (vă amintiţi de L.P. Hartley?) malonest, să ajungă distorsionat sau să nu ajungă deloc. Se înfiinţează, în schimb, vechea tovarăşă de nebunii, mai dezlănţuită, mai insaţiabilă şi mai instabilă ca oricând. Într-o clipă de extravaganţă şi de beţie, aceasta intră în marea agitată, Eduard se avântă şi el, ca să o salveze, şi... dispar amândoi pentru totdeauna. Ca într-o viziune pe care Clara, cea cu minte clarvăzătoare (primul capitol se intitulează „Clara minte”, iar cititorul are a se delecta cu ambiguităţile acestei sintagme, nu mai intru aici în detalii care ar lungi comentariul), o aşternuse pe hârtie, la un moment dat, în chip de început de roman. Partea a treia, intitulată „În cerc”, o prezintă pe doamna
Clara Ionescu, femeie aşezată la casa ei, soţie onestă şi intrată în rândul lumii. Adolescenţa cea plină de vise şi de idealuri s-a topit complet, fără urme, lăsând loc unei vieţi convenţionale, anoste. Dar, la un moment dat, intrând în holul unui hotel din oraş ca să se adăpostească de ploaie, dă cu ochii de o expoziţie care-i atrage atenţia într-un mod irezistibil şi misterios. Între imaginile expuse de pictorul Robert Scarlat, nimeni altul decât Bobo cel timid, pricăjit şi strâmb, ba şi bâlbâit pe deasupra (care, bineînţeles, nu se află la faţa locului), una o fascinează peste măsură şi nu ştie de ce. Într-un târziu, îşi dă seama că e o variantă a unui portret pe care Eduard, care trecea în ochii ei drept pictor talentat, i-l dăduse în adolescenţă, în timpul scurtei lor poveşti de iubire, dar pe care ea l-a făcut bucăţele atunci când a înţeles, în urma maşinaţiunilor machiavelicului Bobo, care joacă aici rolul piticului din Notre-Dame de Paris, că Eduard nu ar vrea-o. Îşi dă seama, cu această ocazie, că Bobo era pictorul, iar Eduard cel frivol şi cinic, deşi foarte inteligent, nu făcea decât să se împăuneze cu un talent pe care nu-l avea. În căutarea trecutului, ajunge, cu soţul ei cel cumsecade
şi comme il faut şi cu o familie cu care ei sunt prieteni, la mare. Este excursia nerealizată cu douăzeci de ani în urmă, mai întâi plănuită cu Eduard, mai pe urmă dorită pentru a-l vedea pe el. Îl întâlneşte, în fine, pe Bobo, aflat în casa mamei celor doi băieţi (întâmplător, chiar aproape de mare), acum maturizat, trecut prin şcoala de corecţie, dar cuminţit – însă nu de tot, altfel ce artist ar mai fi el? –, un Bobo căruia, cu vârsta, i s-au atenuat mult respingătoarele defecte fizice, de la care află despre Eduard. Finalul este oarecum deschis, ca în filmele americane în care eroina se trezeşte la viaţa adevărată după o lungă lâncezire în neglijare de sine şi după ce s-a lăsat purtată ani lungi de valurile vieţii. Clara alege să nu mai plece de lângă marea pe care o visase atâta în adolescenţă, să nu se mai întoarcă în locuinţa confortabilă, unde devenise prizonieră într-o existenţă ce-i era străină. Nu povestesc aproape niciodată subiectele cărţilor pe
care le comentez. Am făcut această derogare pentru că altfel probabil că nu s-ar fi înţeles de ce numesc Emoţie un roman sentimental, intimist. Pentru cine îmi cunoaşte cât de cât articolele, studiile, cărţile este, sper, dincolo de orice discuţie faptul că, în ce mă priveşte, acesta nu e câtuşi de puţin un
Cafeneaua literarã
reproş. Schema dinapoia acestei poveşti este de felul următor: A este o adolescentă care se îndrăgosteşte de B; B pare bărbatul visurilor ei, dar este un tip superficial. B pleacă undeva, departe, şi suferă un accident. B îşi dă seama că a trăit în eroare şi că e cazul să se schimbe pentru că o iubeşte şi el pe A. A şi B încearcă să-şi scrie şi să se revadă, dar mereu intervine ceva sau cineva în calea intenţiilor lor, de data aceasta un personaj răuvoitor, C, îndrăgostit şi el de A. Cei doi nu se mai văd niciodată. A ajunge să creadă că B nu era bărbatul visat, deşi el se schimbase cu adevărat, tocmai datorită purităţii ei, ceea ce ea ignoră, dar intervine ceva, o amintire din trecut (aici, caietul ei jurnal regăsit), care o face să se trezească şi să redevină ea însăşi, eventual, cu perspectiva de a-şi reface viaţa alături de cineva care o merită. Totul cu incidenţe şi cu divagaţii sau variaţiuni care dau culoare şi farmec poveştii, individualizând-o. Iată că sunt şi împrejurări în care metodele structuraliste pot fi utile! Cu bună ştiinţă a felului în care se concep poveştile, aş
spune că, deşi nu cred că şi-a propus asta, e o continuatoare a Ioanei Postelnicu, scriitoare azi aproape uitată, dar cel puţin romanul Remember, al acesteia, din 1995, este o bună demonstraţie că se poate scrie literatură intimistă cu seriozitate şi chiar cu un anume har. Mirela Stănciulescu îi conferă eroinei sale, Clara Martin, un profil care o face interesantă şi destul de credibilă. Multe fete de optsprezece ani oscilând între complexe de inferioritate şi încredere în unicitatea lor – chiar dacă, în realitate, au prea puţin de-a face cu un asemenea model, însă acestea sunt meandrele identificării estetice –, se vor regăsi în portretul elevei anodine care îşi doreşte cu ardoare să devină cineva; să fie scriitoare, în cazul Clarei. Destui adolescenţi vor retrăi această poveste ca şi cum ar fi cumva a lor; bineînţeles, la nivel virtual. Cu muzica pe care o ascultă, în contradicţie cu moda generală – în fapt, şi rock-ul a fost o modă, dar numai anumiţi tineri o prizau –, ea are oricum sentimentul că face parte dintr-o elită. Asta pe când muzica disco se dovedea a fi preferata majorităţii. Clara ascultă, mai ales când e nemulţumită, casete cu
Genesis („Selling England by the Pound”, cum altfel?!), Emerson, Lake & Palmer, Moody Blues (versurile reproduse din „Nights in White Satin”, care era, totuşi, o dulcegărie, să recunoaştem, pot fi văzute ca o mise en abîme pentru Emoţia: „Nights in white satin, never reaching the end... Letters I’ve written, never meaning to send...”), Rick Wakeman, Pink Floyd şi nu-i plac Barbra Streisand, Stevie Wonder, Bee Gees, Carpenters, a căror muzică o găseşte „dulceagă” şi „îngreţoşătoare”. O adevărată adolescentă emancipată a anilor ’70.
„Nu, nu vreau să devin mediocră!” scrie Clara Martin,
apăsând, pentru cititor, sau pentru cititoare, mai degrabă, clapa care declanşează acordurile melodiei „Răţuşca cea urâtă”. „Eu ştiu că nu sunt mediocră! Ce dacă sunt urâtă şi lipsită de haz? Ce dacă am coşuri şi port ochelari? Sunt inteligentă. Gândesc într-una, am o minte clară şi am talent cu carul la scris! (Chiar dacă, mă rog, nu am scris până acum nici o operă...)” Ca orice adolescentă care are ceva în cap sau doar crede că are, şi Clara,
11
Page 1 |
Page 2 |
Page 3 |
Page 4 |
Page 5 |
Page 6 |
Page 7 |
Page 8 |
Page 9 |
Page 10 |
Page 11 |
Page 12 |
Page 13 |
Page 14 |
Page 15 |
Page 16 |
Page 17 |
Page 18 |
Page 19 |
Page 20 |
Page 21 |
Page 22 |
Page 23 |
Page 24 |
Page 25 |
Page 26 |
Page 27 |
Page 28 |
Page 29 |
Page 30 |
Page 31 |
Page 32