Lector


care mai vrea să devină şi scriitoare, se teme îngrozitor de mediocritate: „Mi-e groază să nu rămân o fiinţă mediocră în ochii tuturor, aşa cum sunt acum (chiar dacă, uneori, când sunt deprimată, mă amăgesc cu ideea că aş prefera să fiu simplă şi obişnuită!) Mi-e tare groază! Dacă n-o să găsesc puterea să dau la o parte cortina care mă separă de ceilalţi? Dacă o să rămân încremenită pe loc, ajungând, Doamne fereşte, să mă conformez – din teamă sau din neîncredere sau din laşitate – ideii lor despre mine, şi anume că sunt o persoană mediocră?” Parcă e aici ceva din dorinţa tânărului Eliade travestit în personaj de roman de a fi deosebit de ceilalţi, de a comite mari înfăptuiri. Am desprins mai sus o schemă narativă, dar nu trebuie să


ne aşteptăm la un roman de la început previzibil. Părerea mea este că partea care face concesiile cele mai mari, cea care cade în comercial aproape la limită, este ultima, cu destule inadvertenţe, care poate că nu s-ar observa într-un scenariu pentru un film hollywoodian de familie, dar într-o asemenea carte sar în ochi, trădând sentimentalismul mai bine drapat în primele două părţi. Dincolo de reţetă, însă, Mirela Stănciulescu construieşte poveşti cu care să-şi captiveze lectorul. Prima şi a doua parte au ceva din cadenţa romanelor cu tineri ale lui Mihail Sebastian. Textul curge frumos, personajele au vibraţie verosimilă, întâmplările cu care se agrementează acest schelet sunt bine articulate pe structura generală, şi, în totul, scrisul ei denotă multă sensibilitate şi chiar meşteşug literar. Nu te împiedici aproape deloc nici de erori lexicale sau gramaticale, cum se mai întâmplă cu scriitori contemporani cu mult mai multă celebritate. Sunt convins că la performanţa care ţine de scriitura


aceasta curată şi bine temperată o mare contribuţie o are experienţa de traducătoare a Mirelei Stănciulescu. Înainte de a semna propriile sale romane, a tradus în româneşte din Saramago şi Joyce Carol Oates, dar mai ales şi-a şlefuit şi şi-a maturizat îndelung stilul scriind proză de la cincisprezece ani, fără să publice însă până în 2007. „Am scris ca să mă apăr de urât şi ca să le reamintesc oamenilor că frumosul există, totuşi, in jur, doar că are contur şi culori mult mai delicate, care riscă să fie trecute cu vederea” spune autoarea într-un interviu pe care i l-a acordat Ioanei Revnic în „Ziarul de duminică”, în mai 2010. Emoţia este, într-adevăr, o carte frumoasă despre


frumuseţe. Autoarea declară, în acelaşi interviu: „nu cred în mode literare şi nu sunt o adeptă a curentelor literare. Nu cred că trebuie să scriu într-un anumit fel pentru că aşa e la modă acum, pentru că asta le place criticilor literari acum, după cum nu cred că trebuie să evit un subiect sau o temă pentru că au fost îndeajuns explorate. Cred că fiecare scriitor trebuie să scrie când simte că are ceva de spus”. Aşa este, dar, fără să ştie, Mirela Stănciulescu s-a încadrat într-o tendinţă care înseamnă, cel puţin pentru mine (am detaliat acest lucru într-un eseu în „Luceafărul de dimineaţă”, numărul din decembrie 2011), şansa unui excepţional reviriment pentru proza românească, aceea a folosirii structurilor şi schemelor romanului de consum. De fapt, poate că expresia „s-a încadrat” nu reflectă realitatea. Mirela Stănciulescu face parte dintre scriitorii români actuali care sper că vor impune această modă – sau, mai bine spus, modalitate – a romanului.


12


CALISTRAT ANIVERSAT, Gara de Nord, zeama de ploşniţă, Lista lui Manolescu şi poezia românească în viziunea lui Cărtărescu


Calistrat Costin, cel care în anul 1998 primea Premiul


pentru Poezie „George Bacovia”, decernat de revista „Ateneu”, împlineşte 70 de ani. Cine îi va citi CV-ul va fi uimit de câte a putut să facă


prietenul Calistrat în timpul vieţii sale. Fiind pe rând asistent universitar, ziarist, redactor la revista „Ateneu”, bibliotecar, secretar literar, consilier artistic şi director de teatre, preşedinte al Filialei Bacău a U.S.R., autor a unor volume de versuri, proză, traduceri, literatură umoristică, de versuri scenice pentru teatrele de păpuşi şi, desigur, membru al U.S.R., el este prezent în câteva dicţionare literare şi chiar în monumentala şi mult contestata Istorie critică a literaturii române… a lui Nicolae Manolescu. Calistrat este un om prietenos, care te întâmpină cu


braţele deschise şi nu ezită să te sprijine atunci când îi ceri ajutorul. M-a invitat la câteva evenimente culturale organizate


în minunatul oraş Bacău, despre care cred că îşi trage numele de la poetul Bacovia... M-a plimbat cu maşina sa şi mi-a dăruit o sticlă cu un


lichid mirosind a ploşniţă. Am băut-o pentru prietenie şi poezie. Acum, Calistrat are o pensie mare şi îşi permite să bea zeamă de ploşniţă Ballantines cu prietenul său de la Cafeneaua literară, pe care l-a întâlnit de curând în Gara de Nord a Capitalei mult iubitei noastre patrii. A patriei în care „Lista lui Manolescu” face literatura română, iar versul lui Mircea Cărtărescu – „Ce-i mai mişto pe lume decât să te fuţi?” (volumul nimic, Humanitas, 2010, p. 17) – gloria poeziei româneşti. Aşa să nu ne ajute Dumnezeu!


Virgil DIACONU Cafeneaua literarã


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32