InterviulCafenelei


Poezia postmodernă - Este generaţia ’80 una postmodernă? Are ceva


de câştigat dacă o calificăm drept postmodernă? Ce înţelegi prin poezia postmodernă? Eşti un poet postmodern? - Postmodernismul românesc are componente


contradictorii, fapt care a dus la inflaţia subiectului, vezi cazul Marin Mincu şi nu numai. A fost, probabil, un exerciţiu util, în absenţa altora. A fost o tematizare care bine că s-a sfârşit! Devenise sufocant! Generaţia ’80, prin ceea ce are mai bun în plan


poetic, s-a consolidat din juxtapunerile acestor planuri şi reverii... postmoderne. Nu mă consider un poet postmodern. Vreau să-mi


aparţin aşa cum vreau ca alţii să-şi aparţină. Acest postmodernism românesc a creat mult narcisism, exagerări, automatisme.


- Ce distincţii faci între poezia modernă şi cea


postmodernă, de fapt postmodernistă? Au acestea principii opuse? Este aceasta din urmă o altă poezie, aşa cum o altă poezie este poezia modernă faţă de cea clasică, să spunem? Câştigă sau pierde poezia dacă susţinem postmodernismul în opoziţie cu poezia modernă, dacă descalificăm poezia modernă în numele poeziei postmoderniste? Se eternizează poezia postmodernistă pe ruina poeziei moderne? Sau poezia postmodernistă are de câştigat dacă o detectăm în simfonia poeziei moderne de la simbolism şi până astăzi? - Clasică, modernă, postmodernă, poezia are un


liant subtil. Aş spune că un postmodernism a existat dintotdeauna, a fost chiar mişcarea spre altceva. Consider, punctual, postmodernismul o pauză recuperatoare, o recentrare în istorie, în spirit, care a anunţat criza umanităţii pe fondul unei creşteri a conştiinţei globale unice. Postmodernismul nu a eşuat, a clarificat indirect aspecte ale viziunii şi ale limbajului, revine sub alt nume, este permanent. A ruinat destine şi vocaţii, a produs chiar dezastre, acolo unde a devenit reţetă. A fost o experienţă atât de accentuată, încât a traversat cam toate minţile. Nu există evoluţie, există numai o îndepărtare de


punctele iniţiale şi oboseala care intervine uneori dintr- o excesivă percepere a timpului şi a evenimentelor. Simplificările, deseori necesare, anulează ecoul interior, singurul care stabileşte realitatea, codul cultural ancestral. Sintagma poezia modernă e o formulare care dă


şanse unui spectru teoretic mai puţin viciat de aventura conceptualului.


Interviu realizat de VIRGIL DIACONU


Cafeneaua literarã 5 Fereastra


E imposibil să înţelegi Rusia...


...fără să o cunoşti în toate dimensiunile ei. Mi-e limpede,


aşadar, că nu pot rata „călătoriile sentimentale în lumea tablourilor ruseşti”, propuse de Nichita Mihalkov, într-o luminoasă risipire cinematografică, pentru care semnează scenariul şi regia. „Muzica picturii ruseşti” este un fel de planetă albă pe fondul


negru al lumii în care ne scufundăm, cheltuindu-ne ultimele rămăşiţe estetice. Nu mi-am închipuit că poţi povesti un tablou, că poţi imagina


ceea ce a auzit pictorul în timp ce picta: muzica lui Şaliapin, marea... Şi că poţi să-ţi umfli nările, simţind mirosul muşchiului verde în pădurile de nepătruns ale lui Ivan Ivanovici Şişkin. „Ploaie în pădurea de stejari”... Să ascultăm acest tablou! – ne suflă moale şi dulce, în limba


lui chihlimbarie, Nichita Mihalkov. Prin pădure, pe poteci băltind de apă, Lidia Nicolaevna, cu


poalele ude, chicoteşte subţirel, vorbind ca pentru sine despre Cehov şi Tolstoi. Purtând-o la braţ, Mişka ocoleşte băltoacele, bombăne şi aprobă distrat. În faţa lor, pădurarul fluieră, urmărind pâcla albastră de după ploaie. Tabloul iese din rama lui frumoasă. Pădurile pictate de Şişkin


plutesc ca nişte falduri verzi, cu vântul vuind printre crengi. O fereastră albastră, larg deschisă. Revărsat într-un scaun, un


bărbat uriaş, blond, în costum alb, cu legătură azurie la gât. „Îmi plac lucrurile frumoase...” Râsul gros răzbate dincolo de fereastră. Costea Korovin


toarnă kvas în păhărele mici. Foarte aproape, marea, ca râsul şi muzica uriaşului Şaliapin. Flăcări albastre în vază şi-n sticla de pe masă. Korovin îl pictează pe Şaliapin. Sârguincios şi leneş deopotrivă. Pălăvrăgeală... Parisul, Caruso, cega servită la masa de prânz,


liliacul abia înflorit la Nijni... Fineţuri şi nuanţe... Şi iarăşi râsul lui Şaliapin, ca o armonică boltită peste cerul de vară. Să ascultăm pictura!... Ca şi cum şi-ar trece degetele prin apă, Mihalkov străbate


cinematografic lanuri de grâu, liziere, maluri de ape, păduri de răşinoase. Şi din nou o fereastră, o moşiereasă ţinându-şi socotelile precum unchiul Vania, aşteptând să audă zurgălăii vestind o întoarcere acasă... Tablouri sentimentale, alese după slăbiciunile sale artistice. O Rusie cu timidităţi şi ascunzişuri, cu inteligenţă, putere şi o


mare adoraţie pentru trecut. Liliana RUS


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32