Cabinetul de stampe


deja la maturitate, fire veselă, nefumător, căruia îi plac lecturile, mâncarea, călătoriile, filmele vechi şi întâlnirile cu prietenii şi care face o pasiune de cercetător amator a vieţii şi operei lui Flaubert. Ceea ce este interesant e că, deşi cartea pare să conducă neabătut cititorul spre dezlegarea morţii soţiei lui Braithwaite, critica franceză a pus mai mare preţ în ea pe partea eseistică dedicată consideraţiilor despre Flaubert, motiv pentru care „romanul” a şi primit, în 1986, în Franţa, Premiul Medicis la categoria non-ficţiune. Ce vrea să însemne pentru Barnes (autor al unei serii de


eseuri despre Flubert şi Franţa: Tour de France) un titlu precum Papagalul lui Flaubert? Ce acoperă realitatea ori simbolismul lui, când vorbim despre viaţa şi opera lui Flaubert? Să încercăm să înţelegem. Datele de istorie literară spun că, în 1876, scriitorul,


căruia prietenii îi spuneau deja Sfântul Policarp, cel „roditor în toate cele bune”, se apuca să scrie şi în 1877 era gata cu nuvela Un coeur simple („Un suflet curat”), povestea vieţii triste şi cenuşii a slujnicei Félicité (vezi „Trei povestiri”, Univers, 1973, tr. Ana Boldur), a cărei unică avere a fost la un moment dat un papagal viu, de căpătat, apoi, succedaneul lui minunat împăiat, aşezat „pe o creangă de copac înşurubată într-un soclu de mahon, cu o gheară în aer, cu capul înclinat puţin într-o parte şi muşcând dintr-o nucă pe care, de dragul fastului, meşterul o poleise”. Atât de ataşată de pasăre, nefericita Félicité moare împăcată, când îi soseşte ceasul din urmă - şi acesta este finalul apoteotic al nuvelei (!!!) -, părându-i-se că „zăreşte în cerul întredeschis un papagal uriaş plutind deasupra capului ei”, semn, s-a spus de către vechii degustători ai licorilor erudiţiei clasice, al Duhului Sfânt şi Buneivestiri! În căutarea mărturiilor de viaţă concretă care pot explica raţional, nu-i aşa? opera (!), mai aproape de zilele noastre, flaubertologul Geoffrey Braithwaite, eroul lui Julian Barnes, se întreabă dacă pasărea cu pricina a existat cu adevărat. Înarmat cu o îndărătnicie literar-detectivistică modernă de toată admiraţia, el descoperă mai întâi în Muzeul dedicat lui Flaubert de la Roueon (localitatea de origine a familiei romancierului) un papagal împăiat care păstrează toate particularităţile celui descris de Flaubert, papagal despre care chiar şi portăreasa îl asigură că e cel ce i-a pozat scriitorului. Dilema se naşte în momentul în care Braithwaite dă peste încă un papagal autentic (100%) şi în casa memorială de la Croisset, localitate unde marele prozator francez se află, de altminteri, înmormântat. Scriitor foarte apreciat în mediile de specialitate (încununat, de altminteri de cosmopolita Republică Franceză cu titlul de Chevalier des Artes et des Lettres şi Comandeur de l’Orde des Artes et des Lettres), Jean Barnes îşi pune într-un mod ingenios în acest melanj de scriituri şi stiluri greu de translat care e Papagalul lui Flaubert problema relaţiei omului modern cu trecutul; până unde, adică, poate merge reconstituirea lui şi, mai ales, la ce ne poate conduce plăcerea ori aplecarea noastră de a-l face obiectul unui joc superior precum în această scriere cu un evident caracter ficţional. Cât din ceea ce numim îndeobşte trecut, pare să se întrebe Jean Barnes, mai păstrează parfumul timpului revolut? Ce poate şti în fond omul despre un timp care nu e totuna cu istoria şi pe


Cafeneaua literarã


care nu l-a trăit personal? Nu este şi nu ajunge el totdeauna pură invenţie? Nu cumva, mai ales astăzi, chiar totul pentru noi, postmodernii, e simulacru şi mistificare? Dacă, pe urmele adevărului, tot am ajuns în acest punct,


cititorul ar trebui să mai afle că papagalul lui Félicité, pe numele lui, Loulou, împrumută în povestirea cu pricina nici mai mult nici mai puţin decât numele de alint al poetei franceze Louise Colet (1810-1876) – LOULOU -, amanta lui Flaubert între 1846-1854! Deşi se spune că i-a deplâns sincer dispariţia, când aceasta s-a stins din viaţă, e foarte posibil ca romancierul să se fi răzbunat totuşi în felul său pe această femeie mai mare ca el cu 11 ani, mai ales dacă ne gândim la faptul că, după ruperea relaţiei lor amoroase, în care se pare că a fost amestecat nu degeaba (între cei doi bărbaţi se pare că a fost şi un duel!?) şi celebrul „copil al secolului”, Musset, Colet n-a ezitat să îşi portretizeze prietenul în cele mai vii culori. Sub numele de Lèonce, de pildă, în Histoire de soldat (1856), poeta face din Flaubert un scelerat sentimental, apoi, în Loui (1859), avar şi insensibil, fostul profitor al răscoaptelor ei farmece, de acum, ne e înfăţişat de-a dreptul ca un imbecil… Oricum, la momentul oportun, scriitorul pe cât se pare nu a dat câtuşi de puţin dovadă de înţelepciunea lui Rodolphe care-i scria în semn de adio, Emmei Baovary: „Lumea e necruţătoare, Emma. Ne-ar fi urmărit pretutindeni. Ai fi avut de îndurat întrebări indiscrete, calomnia, dispreţul, poate şi insulta. Să te insulte pe dumneata! Oh!... Şi eu, care-aş fi vrut să te urc pe-un tron. Eu, care-ţi iau cu mine amintirea ca pe-un talisman! Căci, mă pedepsesc, exilându-mă, pentru tot răul pe care ţi l-am făcut. Plec. Unde? Nu ştiu nimic, sânt ca nebun! Adio! Fii totdeauna bună! Păstrează amintirea nenorocitului care te-a pierdut („Doamna Bovary”, tr. D. Botez)”. E clar. Scriitorii nu învaţă nimic din experienţa personajelor lor. Valabil, deopotrivă, şi pentru Flaubert şi pentru Colet, şi pentru cine o mai fi. Singura mângâiere pentru amintirea Louisei Colet, şi întru cinstea lui Gustave, rămâne faptul uşor de constatat că întemeietorul romanului modern a înfăţişat masiv ca pecete pe platoşele apărătorilor Cartaginei, în Salammbô, tot un papagal, - un fel de pentaclu care, în viziunea lui, era de natură a capta neştiute puteri oculte…


23


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32