Lector Gheorghe GRIGURCU


În caruselul tranziţiei


Tranziţia: un termen echivoc, dătător de speranţe dar şi


conţinînd reziduul gros al unor inerţii, schiţînd o direcţie dar lipsit de finalităţi punctuale, apt de ezitări, fluctuaţii, temporizări, copleşit de o pletoră de neajunsuri. Un cocteil de pragmatism şi utopie, de determinism şi ficţiune. Aşa apare tranziţia în cadrul socio-politic actual, precum o emblemă ce poate fi citită inclusiv în cheia ironiei, precum o stemă a unei ţări dorite, plutind în eterul devenirii fără certitudinea unei descinderi în real. Fireşte, un subiect ce se pretează comentariilor celor mai diverse. Un subiect îmbietor prin virtualităţile abordării, incitant atîta vreme cît nu ne îndurăm a recunoaşte că tranziţia s-ar fi încheiat. O dovadă în acest sens o constituie seria de „douăsprezece conversaţii despre tranziţie” pe care ne-o înfăţişează editorial criticul Radu Călin Cristea*, rod al unor programe de la Europa liberă din anii 1999 şi 2000, căci majoritatea paginilor freamătă încă de prospeţime. Scanarea situaţiei de acum mai bine de un deceniu indică faptul că ne mişcăm lent, că buclucaşa tranziţie percepută atunci de fostul redactor al faimosului post de radio, în perioada Praga, drept un „labirint” îşi conservă încă mari dificultăţi interioare. Sîntem în măsură a contrasemna contrarietatea lui Ştefan Aug. Doinaş: „Am impresia că, odată cu reuşita Revoluţiei noastre, pentru că Revoluţia din 1989 a fost fără îndoială reuşită, ni s-a tăiat tocmai priza (…) la realitate. Suntem întîrziaţi şi rămînem mereu în întîrziere. Ceea ce s-a reuşit în 1989 nu pare să mai continue. Acesta mi se pare a fi, în momentul de faţă, blestemul nostru”. Ceea ce face ca tranziţia să fie comensurată nu prin paşii înaintării, ci prin „durata stagnării”, ca şi printr-o reflecţie excesivă, iritantă, ce împiedică acţiunea. Continuăm a ne afla, regretabil, într-o „zonă gri”, într-o interfaţă între dictatură şi democraţie. Un spaţiu care ne-ar fi „specific”, întrucît nu se manifestă decît într-un grad scăzut la popoarele învecinate. Obstacolul de căpetenie al procesului de regenerare îl constituie fără doar şi poate dăinuirea „omului nou”, preconizat de comunişti: „visul lui Ceauşescu a fost pe deplin realizat, după părerea mea. Şi nenorocirea noastră constă tocmai în faptul că acest om continuă să existe, fără să ne dăm seama, într-o mulţime de manifestări ale diverselor straturi ale societăţii noastre”. Mentalitatea ţăranului din prezent nu s-a putut desface pe deplin de cea a ţăranului colectivizat prin silnicie, la fel muncitorul poartă povara unor concepţii cu ajutorul cărora i s-a remodelat conştiinţa. „mineriadele ne-au demonstrat cît de adînc este înrădăcinată această mentalitate în subconştientul românesc. Mentalitate care face ca muncitorul să rîvnească încă după un stat paternalist, să fie complet lipsit de iniţiativă, să nu ştie ceea ce înseamnă producţia efectivă care se poate valorifica material, ci să creăm, este expresia care se utilizează astăzi - mereu pe stoc”. De unde politica


6


unor formaţiuni şi lideri care s-au „specializat” în exploatarea unei asemenea stări de spirit şi nu fără succes. Unele realităţi se transferă în mit. „Omul nou” e un mit care s-a realizat… Care ar fi alte cauze ale acestei tranziţii anormal


prelungite, exasperante, ce pare uneori a nu avea capăt, devenind un scop în sine, în afară de (însă nu fără legătură cu) nefasta presiune a masivei pături sociale îmbibate de lozincile propagandei totalitare? Neapărat, destructurarea societăţii anterioare. Nu doar prin înlăturarea elitelor ci şi prin nimicirea acelor categorii de orăşeni care erau principalii purtători ai civilizaţiei, agenţii de facto ai progresului. Observă în această privinţă Neagu Djuvara că, „urmînd un precept al lui Lenin în mod absolut, ad litteram, s-a distrus burghezia românească. Nu mai vorbesc de boierimea care murise de la sine aproape integral, dar burghezia care se încropise în 150 de ani şi dăduse o seamă de oameni remarcabili între cele două războaie mondiale a fost, literalmente, rasă, ca o pepinieră din care tai 80%. Am avut impresia, de pildă, fiind profesor asociat la Universitate în ultimii 7-8 ani, că, din sutele de elevi pe care i-am avut, nici 20 % nu erau ieşiţi din fosta burghezie. Or, asta înseamnă că noi, ca să regăsim acelaşi nivel, trebuie să aşteptăm vreo două generaţii”. „Creşterea” obştii noastre pe calea sincronizării cu Vestul european a încetat, producîndu-se o „întoarcere înapoi”, atît de păguboasă încît, consideră venerabilul cărturar, ne-am regăsi „chiar mai rău decît la sfîrşitul acelei perioade de incubaţie de o sută şi ceva de ani de cînd începuserăm să ne occidentalizăm”. Pe deasupra am ratat şi şansa revenirii monarhiei. Figura simbolică a suveranului alungat de comuniştii noştri sovietizaţi pe atunci pînă-n vîrful unghiilor ne-ar fi dat negreşit un plus de demnitate, un imbold pentru propăşire. „Pentru că, socoteşte Doina Cornea, un rege reprezintă o tendinţă psihologică a oamenilor în general şi mai ales a românilor, tendinţă de stabilitate, de siguranţă, regele nu aparţine niciunui partid şi este rege pe viaţă. (…) De aceea, cred că monarhia i s-ar potrivi poporului român cel mai bine”. De asemenea Doina Cornea are în vedere şi un alt aspect dramatic al înapoierii în care ne complacem şi anume despiritualizarea. Un pragmatism meschin, un egoism crîncen, o sicitate sufletească ne acoperă orizontul, ne rup de valorile


Cafeneaua literarã


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32