Lector


de magnolii, orhidee, ghimber sălbatec,/ Trestie mirositoare, scorţişoară,/ Piper sălbatec, dafin de câmp,/ Fructul cornului tânăr însămânţând luna,/ Toate acestea într-un alambic,/ Ca într-o vrajă continuă se înfrăţesc./ Proaspete arome la fântâna cu mandarini…, iar tumultul sufletesc debordează, aşa cum am arătat, antrenând, văzul, auzul, mirosul, fiindcă Purpuriu, maro, roşu, vernil şi verde închis,/ Coralul, ametistul, chihlimbarul,/ Smaraldul şi albastrul:/ Penele păunului într-un ritual peste florile tinere/ Logodesc aurul şi argintul în broderii, şi toate se întâmplă când Mâna Grădinarului înveşniceşte culorile, iar Cântecul urcă până la cer, până la vămile lumii…, sunete în surpare. O altă prezenţă constantă în creaţia lui Emilian Marcu


este livrescul, prin incunabulele vraişte, prin tăbliţele de lut ale Grădinarului, din coşurile – rafturi străvechi, aflate în biblioteci subterane, din inima universului său, o adevărată Atlantidă, ezoterică, abundenţă de istorii încă neelucidate, unde ochiul se încarcă de sare şi dă drumul vălătucilor de


gânduri, iar, pe insula noastră, într-o mistică stare,/ Îngerul umblă, pe aripi, cu manuscrise de sare. Singurele fiinţe care străbat – adesea doar metonimic – acest univers sunt, în afară de perechea amintită, fluturii, melcii sau îngerii. Aşadar, în Arta Grădinarului – într-o tonalitate adeseori


psalmică, în care-şi formulează crezul artistic – Emilian Marcu aduce un spaţiu heraldic, cuprinzând o cascadă sau chiar un vulcan – imagine, de asemenea, prezentă în volum – de trăiri, trecând, sporadic, de la apolinicul dominant la dionisiac, descătuşându-şi încă o dată aplecarea către perfecţiune, posibilă totuşi numai în vis, unde O lume-ntre lumi se deschide-ntre noi,/ O lume ca în manuscrisele rare,/ Ca în marea epopee de iarbă fiindcă liman nu există între gând şi hiperbolă, în zadarnica încercare de refacere a pierdutului Eden, măcar în cuibarul gândului, acolo unde se surpă durerea, tăcerea, visarea,/ Cum lemnul se surpă în trupul unei viori.


Poemele Deltei. Rodion – Valentin Talpalaru


Când termini de citit Poemele Deltei. Rodion, dai pagina,


pentru că, deşi ştii că e gata, mai vrei, aştepţi să se continue. Sentimentul e că poemul acesta, pentru că este unul singur, cu mai multe faţete, peste care se încheagă şi stăpâneşte chipul lui Rodion, unul din lungul şir de Rodioni din Deltă, este doar preambulul sau preludiul la o operă mai mare, pe care poetul Valentin Talpalaru ar trebui s-o scrie, pentru a nu înşela aşteptările cititorilor cărora, prin cartea de faţă (Poemele Deltei. Rodion, Editura OPERA MAGNA, Iaşi, 2011), le-a stârnit, cel puţin, interesul, oferindu-le o lectură delicată, cu accente epopeice, într-o prezentare grafică pe măsură, elegantă, rafinată, un volum bibliofil. Se simte în cuvintele autorului fascinaţia pe care o


exercită asupra lui Delta – cu eresurile ei, cu peisajul ei, cu locuitorii ei, acvatici sau de pe uscatul relativ, care tind să se uniformizeze, alternând statutul de stăpâni ai locurilor – pe care, la rându-i, o transferă cititorului, dintr-o perspectivă exterioară, a dumnealor, care au venit în vizită, prin intermediul cărora se valorifică, oarecum, ficţiunea străinului, aspect doar sugerat, fără ca autorul să insiste asupra lui. Alcătuită din douăzeci şi cinci de secvenţe, cartea e


scrisă în versuri, cu măsură şi rimă diferită, de-a lungul cărora, prezenţa preponderentă a verbelor la imperfectul indicativului creează impresia de continuitate, deci de perenitate: păsări ţeseau cerul; era atâta aer; La uşa lui Rodion stătea singurătatea/ care semăna cu Evdochia lui… În acest spaţiu, mirosind a sfinţi şi a mărar, răstignit între


teluric şi divin, Rodion este un personaj arhetipal, dar Bunul Rodion şi-a dorit să fie peşte, iar această dorinţă a lui, constituind incipitul poemului aduce totodată un atribut al lui şi al Deltei, în ansamblu, bunătatea, blândeţea, la care se


Cafeneaua literarã


adaugă apoi dragostea lipovenilor pentru femeile lor şi pentru copii (pentru care fac brăţări sau jucării tot din ceea ce le oferă Delta), dar, treptat, şi alte trăsături, între care aplecarea spre vis, în ambele sensuri ale cuvântului. Visurile şi visele tuturor, oameni sau alte vietăţi, mai ales acvatice, se învârt în acelaşi cerc, ceea ce garantează, pe de o parte, securitatea acestei lumi


ezoterice, în mare parte, însă, în acelaşi timp, o izolează de cursul general al istoriei, accentuând impresia de atemporal menţionată mai sus. Visele, de multe ori coşmaruri, induse de o realitate cu manifestări adesea cvasiapocaliptice, când pământul instabil al Deltei e luat de ape (S-a dus pământul. L-a cărat cu palmele Dumnezeu/ în altă lume mai bună şi mai


25


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32