Poesis Laudate Dominem


La Psalmul 142 ascultă-mă, Părinte, nu-Ţi întoarce slăvită faţa ta azi de la mine, căci simt în duh şi trup cum răul vine şi-n înveliş de noapte mă preface, vrăjmaşii rup canoanele dreptăţii şi biruiesc prin frica mea de moarte adună-i, Doamne-n ţarcul ce desparte zidirea ta de ce-am greşit cu toţii mâhnit mi-e sufletul şi strig întruna că poate-ai să m-auzi şi-ai să mă aperi; mai cheamă-Ţi iar luceferii, să-mi scaperi scânteie în adânc, altfel nebuna memorie a faptelor deşarte mă scrie şi mă rupe ca pe-o carte.


La Psalmul 143


mă izbăveşte, Doamne, de sub mâna străinilor ce cred în avuţie, şi niciodată nu-Ţi dau slavă Ţie, căci pentru ei „a fi” este totuna cu „a avea”: odrasle răzgâiate, şi boii graşi, risipă în cămară de cărnuri şi de grâne, şi povară de saci cu bani, şi oi nenumărate, dar dreapta lor e strâmbă după lege şi mintea mea nu poate înţelege de ce nu-i treci acum prin foc şi apă; Părinte, apără-mă şi mă scapă cu fulgeru-Ţi înalt Tu noaptea crapă, lumina din lumini s-o pot alege.


La Psalmul 144


zi după zi, în viaţa mea măruntă, Te voi striga pe nume, peste moarte, ştiu că nu vrei nici laude deşarte, nici deşănţate-alaiuri, ca de nuntă, ci doar o recunoaştere, cu frică, a măreţiei Tale, în toţi vecii şi a puterii sfinte peste recii vrăjmaşi care din umbră se ridică; când fiii de pământ spun slavă Ţie, li se deschide cerul tot în minte, se-ndreaptă toţi cei gârbovi sub cuvinte, se-nveselesc cei trişti în sărăcie, şi-n lacrima curată-n bucurie stă, milostiv, surâsul Tău, Părinte.


Valeria MANTA TĂICUŢU Cafeneaua literarã 27


Singur, Doamne, cerbul


Doamne, pe orice drum aş pleca spre Tine, Trebuie să trec prin pădurea bătrâneţii./ O, Doamne, cândva eram atâta de tânăr Încât nimic nu murea!/ Şi coasta iubitei, dăruită de Tine, Te tot aştepta/ E ceva ce-mi scapă.../ Un vers frumos renaşte la infinit Din propria-i cenuşă/ Mereu ai fost Atotputernic şi dreaptă călăuză, Deşi eşti şi vei fi mai tânăr decât noi./ Tăvăleai prin zahăr pudră îngeri cu dinţii de lapte!/ Din statuile zeilor nu a rămas piatră pe piatră, Doar nisipul alb din clepsidrele ochilor tăi./ Ce-i timpul pentru Tine? Iute săgeată sau lasou neîndurător?/


Pe drumuri de ceaţă, Doamne, te-am întâlnit Şi m-ai prefăcut în drum de ţărână, din ţărâna din care-am ieşit./ Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş –/ Un cerb cu pielea de pe gât jupuită Se-arată, adesea, în piscul vieţii mele.


Scris în 28 decembrie 2011 (Semnează, în ordinea versurilor:


Magda Grigore, Aurel Sibiceanu, Mariana Ionescu, Nicoleta Popa, Dorina Mihai, Ilie Vodăian,


Allora Albulescu Şerp, Nicolae Ionescu, Viorel Nica, Ştefan Dumitru Afrimescu, Nicolae Oprea, Mircea Bârsilă)


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28  |  Page 29  |  Page 30  |  Page 31  |  Page 32