8 Banat Maria Bologa poezia Anişoarei Odeanu


(Robert Schneider, Frate somn) „Cine poate dezlega tainicul semn/ Ce


gendă al eului biografic, cu nota sa inerentă de senzaţional, este dublat şi de nemulţumi- rile artistului, care trăieşte dramatic o inapti- tudine, ce îi este, să recunoaştem, şi gene- roasă hrană pentru gândurile azvârlite în timp: „Acum mă gândesc foarte serios să mă si- nucid” (dintr-o scrisoare către Cella Serghi), „Scriu dezolant, nu sunt mulţumită deloc” (scrisoare către Camil Petrescu), „[...] obosit de continua oscilaţie între atracţia ce o repre- zintă pentru el (n.n. artistul) mirajul literaturii şi conştiinţa insuficienţei acestui mijloc pen- tru realizarea tuturor posibilităţilor sufle- teşti...” (între 1937 – 1943, mitul artistului o preocupă constant pe Anişoara Odeanu).


P


că: „Ceea ce mi se spune să scriu e prea larg/ Pentru măsura vieţii mele puţine.” Cu talent prozastic şi pertinent, Cornel


E


xistenţa şi arta i s-au părut a fi, celei care a ales moartea, un fel de Pat al lui Procust, prin aceea


Ungureanu (în cartea Imediata noastră a- propiere) se află printre cei care atrag atenţia că asemenea fraze, de genul „...nu mai e nevoie de mine, nu mai pot să contribui cu nimic la nimic” – nu trebuie considerate ca aparţinând unei „dramolete de salon”, ceea ce reiterează, în altă cheie, şi dojana lui Camil Petrescu: „Anişoara, te comporţi ca o mili- ardară americană, şi nu eşti...” (incluzând aici şi o întreagă generaţie risipitoare şi dra- matică în ale existenţei). Autenticitatea, ca aspiraţie a acelor spirite tutelare ale epocii (vezi celebra întrebare a lui Camil Petrescu, din Note zilnice – 1927/ 1943 – Dar poate un creator să mintă?) şi retragerea în ima- ginarul poetic sunt oare nişte refugii suficient de consolidate, pentru a o adăposti de fantas- mele propriei vieţi? Prăbuşirile, ca rezultate psihologice, se produc în interior şi configu- rează, cum afirmă autorul Ultimei nopţi..., acea poziţie tragică, fiind şi trăire egotistă. Ca atare, Anişoara Odeanu scrie undeva, în poemele sale, despre „orgoliul nemăsurat” al propriei singurătăţi, orgoliu contrariat de „paginile originale, cu pete de lacrimi şi al- cool” (Elena Jebelean), ale manuscrisului ajuns la Cornel Ungureanu, care le consideră a fi „reflectarea ultimelor ore de viaţă ale scriitoarei” – manuscris publicat postum, sub titlulOra fără chip – poezii (Editura Pa- limpsest, Bucureşti, 2012). Nu vom urma şirul cronologic al volu-


melor de poezie, cuprinse în Noaptea creaţiei (căci, oricum, orice intervenţie temporară, înmulţită, acţionează ca un fel de exorcism, de la o clipă la alta, de la un vers la altul), ci doar un aspect particular. Frângerea unui spirit e întotdeauna senzaţională, mai mult, poetul trebuie să trăiască furibund şi senza- ţional, este mesajul avangardei şi poate cheia de înţelegere, pe care o propune Anişoara Odeanu, prin manechinul-poet din textul Ciudata viaţă a poetului. Influenţat de lite- ratura absurdului, dar parcă şi de viziunea cehoviană, acesta este bolnav de inocenţă, rănit de timpul său (poate şi de sine) şi, în cele din urmă, sinucigaş. Căci există, în dra- ma Pescăruşul, o replică a Ninei, compatibilă cu atâtea dintre versurile Anişoarei Odeanu: „Mă trezeam dimineaţa şi începeam să cânt”, “Te iubeam, visam glorie, şi-acum? [...] Sunt atât de obosită”, „Acum ştiu, înţeleg, Kostea, că în ceea ce facem noi, ori că am juca pe scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura”. Cu idiosincrazia pe care i-o provoacă


scrisul, profitând de libertatea poeziei, Ani- şoara Odeanu pune în paranteză concretul


„Kömm, o Tod, du Schlafes Bruder”


stă scris în sângele nostru/ Ca neagra otra- vă din inima scânteietorului mac...” (Ani- şoara Odeanu, în vol. Noaptea creaţiei)


oezia Anişoarei Odeanu este o oglindă, care captează teme şi vo- luptăţi moderne. Aspectul de le-


existenţial, anodin, eul cotidian, resurecţia lui întâmplându-se în altă parte. În Post- Scriptum la o carte de versuri, efortul poetei se cristalizează într-o anti-mărturisire: „Prie- teni, nu credeţi cărţile cu foile reci/ Care a- lunecă printre degete ca nişte mătănii ale morţii./ Am scris şi eu ca alţii dar nu mai mult îmi plăcea/ Să mă gătesc în faţa oglinzii [...]/ Bucuriile mele nu sunt aici/ Şi nici tris- teţile mele de om”. Este un text în care poeta nu e departe de accentele amare ale autoper- siflării. E prezentă aici trauma străinei care descinde în poem, căci altfel contrazicerea, din alte versuri, scrise pe urmele lui Rilke, nu ar avea înţeles: „De acum, prieteniile, dra- gostea şi primăverile/ le vom căuta îndelung între scoarţe de cărţi” (Toamnă). Pe de altă parte poeta îşi afirmă istovirea: „De-atâta căutare/ a drumeţilor rătăciţi dincolo de ză- branicul luminii” (Căutare). Nu ar avea sens să supunem poemele moderne unui interoga- toriu, doar ca să aflăm unde exprimă ele tris- teţea şi unde bucuria…, ne avertiza cândva H. Friedrich. Să ne întrebăm, totuşi, cu privire la A-


recum spectaculoasă. Un alt aspect este in-teresant, cum feminitatea îşi asumă som- nambulic ochii unui demon, gonit de pe cără-rile lumii, mistuindu-se arzând în noapte „Ca un gheizer de foc împrăştiind scântei în ce-ru- ntreg”.


nişoara Odeanu, dacă nu ar fi potrivit să o raportăm şi la o altă familie de spirite, afine, Virginia Wolf şi, selectiv, Fernando Pessoa, care, în Cartea neliniştirii, scrie despre fap- tul că viaţa în esenţa ei e o stare mentală, dar şi despre „sinistra pace a frumuseţii ce- leste”, despre defectul de voinţă sau despre ingredientele sufletului neliniştit: „Există ve- ninuri necesare, unele dintre ele extrem de subtile, alcătuite din ingrediente ale sufletului, ierburi culese prin cotloanele ruinelor din vi- surile noastre, fluturi negri capturaţi printre morminte…”


nea neagră a unei imense oboseli a inteli- genţei, care nu tulbură ca oboseala emoţiei, ci e o greutate de conştiinţă a lumii, un fel de a nu mai putea să respiri cu sufletul: „O, zac în mine miile de oboseli/ ale tuturor oa- menilor care au fost regi”. Şi – poate ecou de albatros baudelairean – „Nimeni nu m-a înfrânt, dar aripile-mi sunt atât de largi,/ Viaţa le-nsângeră, ca pe vulturi zăbrelele” (Şah). Pe de altă parte şi cu alte obsesii, tragic-


A


semenea norilor împinşi de vânt, implacabilă, se arată, şi în scrii- tura Anişoarei Odeanu, solitudi-


feminine, chiar Virginia Wolf nota, în 1925: „Totuşi nu mai sunt dispusă să mă înclin în faţa morţii…” id. În 1926: „cum nu rămâi cu tine însuţi, ci cu ceva din univers”, „Dar nici scriind nu reuşesc să surprind nimic. Tot ceea ce pot face este să consemnez a- ceastă curioasă stare de spirit” (Jurnalul unei scriitoare). Ecoul acestor cuvinte îl regăsim mai palid, mai molcom şi în versurile Ani- şoarei Odeanu, ca şi în sintagma preferată de autoare, pentru a se autocaracteriza: note marginale: „Am să-mi iau toate hârtiile şi sufletul meu din adânc/ Să le arunc de-a val- ma în foc”. Nu se poate trece peste o anumită temă,


bol, în matricea căruia se a- flă deopotrivă moartea şi starea de veghe. Viaţa fără moarte ar fi doar plâns ne- sfârşit, lasă să se înţeleagă, în special, expresionismul. Peisajul nocturn deţine lărgime şi adâncime, în apele sale sumbre se declanşează imaginea primordială a soarelui în cădere, adică o singurătate mai vastă decât cea a poetei, în care ea se doreş- te, din instinct, încorporată, cu toate neliniş- tile umane: „Ca acele soarelui, cândva, pe potecile mele”, „De parcă toate nopţile de la începutul lumii/ S-au strâns trudite şi însin- gurate în ea” (Îngerul morţii). Este poate forma tipică a unei experienţe


P


entru Anişoara O- deanu somnul e o obsesie, un sim-


Note despre


partitura de influenţă rilkeeană a celui care citeşte cărţi, în tăcerea odăii sale. Zidurile sunt imaginar translucide, cuplul e format din umbre ce alunecă fără ţintă, pe străzile oraşului, în amurg: „Nu mai avem timp pen- tru nimeni/ Viaţa noastră a intrat acum în paginile cărţilor”. Să izolăm însă acel mit care, dedus din


Intrarea în toamnă dezvoltă evanescent


psihice, prin care se cristalizează în poezie legătura simbolică dintre lucrurile lumii. Cumva, prin secrete afiliaţii,poetul îi mai re- găseşte sublimitatea: „Am căzut izbindu-mă de speranţe şi certitudini, cu toate asfinţitu- rile de soare”, scrie şi Fernando Pessoa. Remediul împotriva deselor insomnii ale


poetei constă în înfruntarea lor, ca într-o criză existenţială: „Şi noaptea mă întreabă: «Cine-n inimă îmi bate?»/ Sufletul meu îşi caută tainele/ Şi întunericul mă-ntreabă: «Ci- ne îmi sfâşie hainele?»” (Semne). Prezenţa din spatele lumii, o interpretează ca pe un duh, ce face parte din noaptea creaţiei, hră- nit palpitant, cu sufletul adânc al subconşti- entului: „Dintr-o foarte ciudată regiune a su- fletului meu”, „E acolo, parcă, după gândul meu luminos” (Noaptea creaţiei). În versuri ample, poemul continuă ca un epilog teatral, care o prinde pe poetă: „Dacă versurile mele le-aţi citit şi v-au plăcut/ Să nu mă întrebaţi pe mine cum e mai departe” (Post-Scrip- tum…). În unele versuri cititorul e îndemnat să privească spre Cartea lui Dumnezeu: “Numai sus cerul cu stele clare stă deschis ca o carte” (Cerc închis). Pe linie borgesiană scrie poeta: “Dumnezeu e visător,/ Începe marea melancolie/ A tainicelor înalturi” (Mâi- nile lui Dumnezeu au răsărit pe cer). Mai aproape de epocă, Lucian Blaga


scrie că există un echilibru şi pentru mitul creator, un fel de garanţie că nu ne vom pierde sau dizolva în pâcla deasă a misterelor, dar această lucrare nu se poate susţine fără o certitudine (Trilogia cunoaşterii).


a demonismului, înnobilată cândva de roman- tici, complementară damnării, în poezia mo- dernă. Nu ştim dacă ea are accente teolo- gice, pentru Anişoara Odeanu (marile cruci profilate peste sat, în poezia „tradiţională” a autoarei) sau sunt mai degrabă psihisme a- bisale: „Şi demonii urâtului vor ieşi din toate colţurile/ Şi iubitului tău îi vei zdruncina i- nima” (Stelele au răsărit). Poeta atribuie o stare asemănătoare şi cărţilor, rod al melan- coliei negre, a nopţii. Undeva afirmă în trea- căt: „Credem că demonismul aparţine cre- ierului” – nedezvoltând ideea, de altfel in- completă: „Când toate cărţile sunt închise, cu izvorul lor de melancolie” (Ceas de sea- ră). Gest împins până la anihilarea de sine: „Din mine niciodată nu se va mai naşte ni- mic”. În absenţa demonului, poeta oferă o linişte plăcută şi o frumuseţe stranie: „Sunt frumoasă, iubitul meu, ca începutul/ Demo- nul mi-a adormit” (Uneori seara parcă nu mai sunt eu). Astfel de versuri depăşesc cota reminis-


cenţei romantice, din Stele au răsărit, din care reţinem însă halucinaţia modernă, oa-


înstelat. Uneori textul se reîntoarce la senza- ţie, care este mai sinceră, în frustitatea ei, şi asigură un intermezzo de calm: „Atunci am înţeles, iubitul meu, că te voi pierde/ Erau toate atât de încete, de împăcate” (Plecare). În bună tradiţie lirică, valea secată a


A


nişoara Odeanu cunoaşte sub- stanţial tema înstrăinării, păs- trându-i pe cât se poate capătul


acumularea de detalii, invadează toata fiinţa poetei, transformând vaga presimţire în introvertire. Figura mitică feminină apare clară printre umbrele poeziei: Euridice. Se luminează înţelesurile întunecate, ghemul infernal al umbrelor, de care poezia Anişoarei Odeanu geme, până la saturaţie, ca un vaier nesfârşit (de poem negru,în genuli lui Trakl), prin chemarea Euridicei către iubitul Orfeu. Alte detalii care o susţin sunt pădurile, sune- tele, fiarele, apele fără capăt: „Pe tine te cău- tam, iubitul meu,/ Te auzeam cântând undeva şi nu ştiam în care casă” (Pe tine te căutam). Este şi mitul cel mai în măsură să îm-


pace, de ambele părţi, legenda eului biografic (cu dezacordul lui între măreţia visată şi fe- ricirea absentă) şi ruptura existenţială, un centru adevărat în jurul căruia se rotesc a- bisurile. Mitul, care are la baza lui o căsnicie (Euridice, soţia cea mult iubită), spre deose- bire de mitul lui Ulise, un mit al aşteptării, pe partea lui feminină, îşi concentrează toată forţa în căutare şi, o dată cu ea, o trăire în proximitatea altei lumi. Euridice, mută, dar misterioasă şi neînţeleasă pe deplin, prezenţă mistuitoare care se comportă de parcă ar trimite scrisori din lumea umbrelor: “Şi din moartea mea ard, şi moartea mi-o acopăr”, “Şi câtă umbră e în genele/ Ce îmi ascund privirea” (Întâlnire). Fie că o numim anxietate, mare decep-


ţie sau surdă poezie a sufletului, nemulţumit însă împăciuitor, lirica Anişoarei Odeanu nu ignoră taina cea mare a Luminii, nu se pră- buşeşte (şi aici ne separăm de F. Pessoa) ca „un maelström negru” într-un nesfârşit „sorb sinistru”, ci dă impresia că urcă spre „chipul de fulger al Dumnezeului”…


existenţei umane este inundată de chemarea iubirii, căci e mai bine să fie două suflete decât unul, chiar dacă, aşa cum scrie Lorca, şi cum se întâmplă şi în poezia Anişoarei Odeanu, de o altă factură, dragostea desco- peră în celălalt nesfârşitul mormânt al singu- rătăţii interioare. Ca şi pe Magda Isanos, mi- tul iubirii o însufleţeşte. Ambarcaţiune stranie în centrul unor poeme se dă o bătălie pentru laicitate, adică pentru inima omului: „Unde eşti, inima mea, unde eşti?” (Echinox de toamnă). Cuvintele de suflet ale modernită- ţii, care începea din Baudelaire, continuă să-şi transmită mireasma otrăvită: aceşti po- eţi nu pot iubi decât acolo unde frumuseţea e atinsă de moarte. Până la un punct, iubitului i se permite să fie însoţitorul poeziei, apoi el se îndepărtează şi se transformă într-un străin al poemului.


enţă în lirica românească, Anişoara Odeanu trăieşte profund o anumită dimensiune a creştinismului, însă mai apropiată de cel din Vechea Biblie şi de cel al sihăstriei însingu- rate.


P


rin raportare la expresionism, şi, în special, cu dumnezeirea, a lui R. M. Rilke – poet de mare influ-


printre primele poeme, dar şi în cele mai târzii, cum se reflectă în Poemele toamnei, ultimul volum din antologiaNoaptea creaţiei: „Şi spre pământ plecându-şi fruntea greu/ Au plâns tăcut să nu-i audă Dumnezeu” (Preludiu) şi „Doamne, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc/ Pentru calda mea singurătate”, „Îmi priveam chipul, îndelung, în oglinzi.// Era atât de alb şi de cuminte,/ Încât nu-i în- ţelegeam vrerile tale sfinte”, „Numai eu, cal- mă, mă duc să-ngenunchiez/Pe lespezile-n- singurate ale unei vechi biserici,/ Cu faţa lângă faţa sfinţilor tăi, surâzând să visez” (Binecu- vântarea).


Că este aşa, probează versuri aflate


aţiei, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969.


Banat, anul IX, nr. 8, 2012 Notă: Anişoara Odeanu, Noaptea cre-


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24