20Banat Veronica Balaj


Poezia la ceas de august – Budapesta, 2012 –


desfăşurat a patra ediţie a Festivalului Inter- naţional de Poezie “Mare şi Cuvinte”, coor- donat de Asociaţia Culturală “Amon”, al cărei director şi fondator este poetul Aron Gaal, o persoană cu adânci rădăcini sciitoriceşti, având înaintaş pe unul dintre scriitorii mar- canţi ai literaturii interbelice maghiare.


Î


n acest fine de august, ca în fiecare an, între 22-26 august, la Budapesta, cu locaţia specială Plisjaszfalu, s-a


care o includ şi pe neobosita Magdi Gaal, soţia poetului, care, fără emfază, trece de la rolul de şoferiţă, daca e nevoie, la cel de in- tremediar în protocolul cu oficialităţile. În acest oraş plin de turişti, o stradă,


Toată admiraţia pentru organizatori, în


timp de o oră, a fost rezervată poeziei. S-a lecturat în maghiară şi în limbile poeţilor in- vitaţi (rusă, engleză, română, ebraică); acum doi ani, s-au mai adăugat limbile sârbă şi


Liliana Ardelean


din an în paşti. Pusiurile şi mângâierile şi dez- mierdările şi îmbrăţişările, toate acestea sunt manifestările care demonstrează existenţa iu- birii. Altfel, de unde să ştiu eu că mă iubeşti? Sunt ingredientele iubirii, ca să mă exprim în stilul tău. – No, sigur că da! Io nu uit cum a spu-


– Nu vreau mereu, dar nici aşa ca tine,


s-o tatal meu. Asta este iubire de maimuţă. Laura se crispează revoltată. – Zău! Tu te-ai născut din iubire de mai-


să replice.


Blandiana, căreia poetul Aron Gaal i-a tradus o carte. A urmat apoi o colaborare la fel de fructuoasă cu poetul arădean Vasile Dan, al cărui volum tradus în limba maghiară de a- celaşi prieten al limbii şi culturii române a făcut o remarcabilă impresie în presă. În fiecare an, pregătirile şi selecţia parti-


L


a prima ediţie a acestui ingenios şi foarte bine organizat festival, din România a participat Ana


bulgară.


cipanţilor începe din luna aprilie. Munca de inter-relaţionare, adunarea textelor care vor fi apoi traduse, căutarea locaţiilor unde să se ţină lecturile poetice etc. nu este deloc uşoară. E nevoie de foarte bună şi multă or- ganizare, tenacitate şi iubire pentru poezie, asta o poate confirma orice participant la întâlnirea culturală de rang special pe care o avem în atenţie acum. Participanţii au fost mai ales universitari


– poeţi şi jurnalişti – poeţi: Andrei Serbakj Zukov – din Moscova, Aleksey Lansov – tânăr universitar din Helsinchi, Paivi Neno- nem – poetă din Helsinchi, Ana Banshichiko- va – profesoară, poetă din Sankt Petersburg (de o vitalitate şi un talent în a recita din Ana Ahmatova şi de a cânta cum numai sufletul slav poate să o facă), Laur Pfilter – univer- sitar din Estonia, Menahem Falek – din Israel (pe care îl admir mai ales pentru că ştie limba ebraică, atât de veche şi misterioasă), Vero- nica Balaj – din România. O mai cunoscu- sem şi pe Nely Piguleva din Bulgaria, pe di- rectoarea Studioului de Radio din Dablin, pe redactorul-şef al revistei “Grădina” din Mun- tenegru, toţi rămaşi înscrişi cu numele şi ţara de origine pe un soclu din marmură, sculptat în fiecare an de către artistul sculp- tor Lajos Papp şi amplasat în Szenendre. Şi acest gest de a păstra numele participanţilor înscris în marmură cred că spune foarte mult despre respectul pentru arta scriitori- cească. Aş începe conturarea acestui tablou în


mişcare poetică recent încheiat prin a spune că, după ce se derulează programul şi se a- junge la despărţirea de prietenii făcuţi în cele câteva zile, se lasă cu lacrimi. Totul este atât de cald, de inventiv, de neaşteptat şi, mai ales, există o notă permanentă de respect pentru litera şi versul scris, încât normal că nu poţi rămâne indiferent. Aduc un prim ar- gument: din moment ce, în fiecare ediţie, primarul din oraşul medieval Szentendre îşi face timp să-i primească pe scriitorii veniţi din multe părţi ale lumii, să-i aştepte cu şam- panie şi mici discursuri în Sala de Consiliu a instituţiei, fotografii şi gratulări, respectul a- cordat este evident.


avut loc şi o serată literară la Casa Memorială a poetului interbelic Mihaly Bobits. Interesan- tă legătură cu perioada istorică respectivă a fost când s-a vizionat un film documentar alb-negru, de epocă, în care s-au putut vedea figurile unor mari scriitori maghiari din vre- mea respectivă – Tokay Mor, Ady Endre – semnătura multora fiind păstrată pe un perete al casei ca un document prin timp. Tot acolo există şi semnătura scriitorului Mose Gaal, înaintaşul de onoare din familia poetului Aron Gaal, gazda festivalului. Lecturile poetice se desfăşoară de fie-


A


nul acesta, programul s-a mai lărgit, în sensul că s-a vizitat şi oraşul istoric Estergom, unde a


care dată altfel; aici este nota de inventivitate de care vorbeam la Casa Memorială M. Bo- bits (de remaracat că poetul are o statuie absolut impresionantă în chiar centrul istoric al oraşului). Lectura poetică a avut parte de un public numeros, deşi era sâmbătă seară. Sau, poate de aceea. Tipicul este că fiecare poet are traduse, de către Aron Gaal, câteva poezii în limba maghiară. Acestea sunt lec- turate, după ce se face o prezentare a auto- rului, în maghiară, dar şi în engleză (ne-am bucurat să-l reantâlnim pe acelaşi tânăr tra- ducător de acum doi ani). În anumite locaţii, lectura în maghiară


este făcută de actori profesionişti, în alte locaţii de către traducător. Urmează apoi lectura în intrepretarea autorului şi, desigur, în limba sa maternă. În acest fel se realizează o inter-comunicare specială. Este un babilon poetic de mare farmec. Tot în această ediţie s-a mers la sărbă-


dragul, care-i conferea un plus de şarm. Cel puţin astfel i se părea Laurei. Probabil că tot iubirea era de vină. La omul iubit, totul e frumos şi bun. Chiar şi defectele. Când iu- beşti, te loveşte, indiscutabil, orbul găinilor. Chiar dacă vezi, chiar dacă înţelegi, nu vezi şi nu înţelegi. Nonsens, dar aşa se întâmplă. Găseşti atâtea scuze persoanei iubite, încât până la urmă te socoţi vinovat pe tine însuţi de greşelile sau, s-o spunem pe cea adevăra- tă, de măgăriile ei. Cât de adevărată este afir- maţia că nu-ţi place ceea ce este cu adevărat ceva sau cineva, îţi place ceea ce tu însuţi vezi. Sau, mă rog, vrei să vezi, din varii mo- tive. „Să fie oare omul acesta, cu toate atri- butele pline de calităţi pe care i le confer, doar o impresie falsă de-a mea? O iluzie? Doar pentru că asta îmi doresc eu să am? Prea mult gol am avut în suflet, iar acum, dacă mi s-a întins un deget, mă agăţ ca şi înecatul de pai? Doamne, nu mă pedepsi să am dreptate! Fă să fie adevărat aşa cum mi se pare mie că este!” – Heei! Eşti tare departe? Te-am între-


D


incolo de orice, în sacul calităţilor lui, colac peste pupăză, se mai afla şi un graseiat, de mai mare


bat ceva, îi trece Harry mâna prin faţa ochi- lor, zâmbind poznaş şi arătându-şi dinţii frumos înşiruiţi şi albi, precum implantele de porţelan la marii actori de film. – A! Nu! Doar mă gândeam. – Pot să ştiu şi eu la ce te gândeai, sau


e secret? – Nu este secret, dar... aşa, aiurea. – Zăău?! Când eşti lângă mine, tu îţi


permiţi să fii aiurea?! Măi, tu, ai grijă, că te întorc cu fundul în sus şi-ţi trag o bătaie! zice omul în glumă, cuprinzând-o în braţe şi sărutând-o cu patos. „Deci se poate şi aşa”, gândeşte Laura,


mulţumită-n sinea ei că a fost capabilă să-l provoace. Îi răspunde, lăsându-se în voia lui, pre-


cum aluatul în mâna bucătăresei. A fost ca o ploaie rapidă de vară, dar


care a reuşit să potolească, pentru moment, pojarul. Au rămas înlănţuiţi, parcă nevenin- du-le să se dezlipească unul de celălalt, deşi se complăceau într-o leneveală calmă, de dolce farniente. Inconştient, Laura a prins din nou a se


juca cu inelul lui. – Dar văd că ai ceva treabă cu inelul


meu!


generaţii, moştenit din tată în fiu. După mine îl va avea Sigfried, fiul meu. Ştii, obişnuit,


– E frumos. – Hm! Acesta a fost purtat de multe


toarea vinuluidintr-un sat slovac vecin, Pillis- cevo,unde poezia, se-nţelege,a avut alt glas… Sinagoga din Budapesta este un obiectiv


care merită a nu fi uitat, mai ales că, în unele ediţii, la Biblioteca Marelui Rabin se fac lec- turi poetice de neuitat şi lansările de carte sunt cu mult dichis. A beneficiat de acest gen de lectură Menahem Falek din Israel şi subsemnata, acum doi ani, când a fost lan- sată cartea tradusă în limba maghiară de către Aron Gaal.


se numeşte. Aici, într-o locaţie aleasă pe ter- men lung, sunt expuse, sub formă de tablo- uri înrămate, poezii în maghiară şi în limba maternă a autorului, cu precizarea ediţiei la care a participat fiecare. Se poate, deci, să se construiască o is-


S


ă nu uit a spune că în plin centrul Budapestei există o stradă numită STRADA CULTURII. Chiar aşa


torie poetică...


muţă? – Îmmm! No, ia, mormăie, neştiind ce


(Tot sacu-şi are peticul) C


Un bărbat special (2) toată lumea îi spune Zighi.


te, să uite că i-a mai spus acel lucru şi altă dată, însă Laura îl lăsa în pace. Îi făcea, ori- cum, plăcere să-l asculte. Îi făcea bine. De când n-a mai fost cineva lângă ea, care să-i vorbească numai ei? O voce reală, de om, care să vorbească anume pentru ea. Nu doar televizorul, pe care-l deschidea de îndată ce avea un moment liber, ca să umple tăcerea, golul. Nici nu ştia ce se petrece pe ecran, doar că nu era linişte. O falsă senzaţie. Sen- zaţia că nu e singură. – Acasă mai am unul. Inel, vreau să


um să nu ştie?! Dar, când se ivea prilejul să vorbească despre ceva drag lui, avea obiceiul să se repe-


zic. Mare. Cu pecete serioasă. Aşa-i zice, pecete, nu? Când am fost tânăr, ca să impre- sionez fetele, îmi plăcea să mă dau mare, le scriam epistole şi puneam pecetea pe ceară roşie. Vezi, doamne, culoarea sângelui fier- binte şi, bineînţeles, însemnul sângelui meu de nobil, fapt menit să le facă praf şi să nu mai aibă nici cea mai vagă şansă de scăpare din mâinile curecitorului. – I-auzi! Teutonul! N-ar fi trebuit să


foloseşti ceară albastră, dacă tot ai sânge albastru şi nu roşu ca noi ăştialalţii, plebea? Cum de m-ai ales acum pe mine, o plebeiană cu sânge cât se poate de roşu? – Păi, tocmai asta este, că, fiind foarte


roşu, pare să fie şi foarte fierbinte. Râd amândoi şi iar se sărută. Printre


buzele prinse între dinţi, uşor, a hârjoneală, el mârâie silabisind. – Măi... tu.., vră-ji-toa-re!.. Ce mi-ai...


pus... în... mân-ca-re?... Hmmm? O vreme tăcerea a domnit în încăpere


şi numai foşgăiala voalată a trupurilor se a- uzea brăzdând aerul încărcat doar de senti- mentele lor. Aerul acela a devenit greu, ca o pâclă, care îi învăluia protector, ca să-i fe- rească de ochii răi ai lumii. – Când am fost acasă, un prieten mi-a


spus că am înnebunit de tot, că, din patru propoziţii, trei sunt despre tine şi că sigur mi-ai făcut vrăji. Voi, româncele, vă pricepeţi.


în mijlocul pieptului, semn de uşor şi fals protest. – Şi ce, vrei să spui că nu este aşa? Ui-


– Hei! Tu! îi trage ea un pumn de joacă


te ce mi-ai făcut! Ai apărut în viaţa mea şi acum simt că nu vreau să te pierd, dar nici nu ştiu ce să fac cu tine. Unde să te pun? Tot ce se întâmplă este o prostie. Una mare de tot. Eu, atât de departe. Germania e la mii de kilometri. Tu, aici. Nu am habar ce-i de făcut. – Să mă ascunzi ca pe o cârtiţă. Asta


să faci. – Nu pot. Nu vreau să te pierd. Sunt


atât de fericit că ai intrat în viaţa mea. Să nu dispari! Îl mângâie blând, punându-i ambele pal-


me pe obrajii proaspăt bărbieriţi. Nu se su- porta nebărbierit. Niciodată. Fără excepţie. Ca un maniac. Primul lucru pe care-l făcea dimineaţa, fără excepţie, orice ar fi fost, era cum spunea el: „Acum trebuie mai întâi să mă fac proaspăt”. – Te rog să nu dispari!, repetă. – N-o să dispar, decât dacă vrei tu. – Ştii ceva? Mâine te duc la notar, la


notar te duc şi isprăvim povestea. – Nu la notar se merge, ci la primărie,


Banat, anul IX, nr. 8, 2012


dacă înţeleg eu bine ce vrei să spui. Dar nu mă duci nicăieri.


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24