12Banat Dan Floriţa-Seracin Medeea de pe Istru * (1)


de pe-atunci, dinainte de război, de cum era Orşova altădată, vreau să spun, îmi vorbise cu o tonalitate mai scăzută a vocii Cucaras. Oamenii mai acătării, cu dare de mână, altfel zis, erau aproape toţi adunaţi în inima oraşu- lui vechi, acum acoperit de ape, de când cu hidrocentrala aia, că ne-au mâncat zilele cu ea, nu le ajute Dumnezeu de păgâni! Mulţi au sfârşit cu zile de inimă rea din pricina ce- lor întâmplate cu oraşul lor în care s-au năs- cut şi au îmbătrânit. Atunci s-au prăpădit, la scurtă vreme unul după celălalt, şi unchiul meu, Spiros, şi socrul meu,Aram. Se umplu- se oraşul de turci veniţi din Ada-Kaleh, le dăduseră comuniştii paşapoarte să plece în Turcia, mulţi s-au dus,vreo şaptezeci de fa- milii, se vorbea, alţii nu, cei bătrâni, mai ales, şi după inundarea insulei lor au rămas şi au murit cu lacrimi în ochi tot privind spre locul geamiei, deasupra căreia oficiaseră chiar slujbe, înghesuiţi pe un bac, până când li s-a interzis şi asta din pricina unui posibil ac- cident. Oficialităţile le-au promis în schimb că le reconstruiesc insula, exact aşa cum a fost, pe ostrovul Şimian, lângă Turnu Seve- rin, au refăcut ele ceva din fosta fortificaţie, dar s-au lăsat păgubaşe curând. Nimeni nu voia pe Şimian. Clima aceea mediteraneană de la Ada-Kaleh, favorizată de anumiţi cu- renţi de aer, ori mai ştiu eu de ce, n-o puteau reconstitui nicăieri. Cucaras inspirase adânc, apoi dăduse


Î


mi aduc aminte, din ce în ce mai des – o fi vreun semn şi ăsta, de chema- re la cele veşnice, poate! –, de lumea


iarăşi a lehamite cu mâna, de data asta mai energic, încât îi trosniseră încheieturile pal- mei. Se aplecase să-şi pipăie din nou, cu o grimasă pe obraz, glezna învineţită. Voise să mai ia o gură din paharul de plastic pe ju- mătate îngropat în nisip, dar pesemne gustul lichidului din el se alterase. Atunci îşi deşer- tase, cu un gest de nervozitate, restul conţi- nutului peste încheietura bolnavă. Şi cum îţi zicem, continuase el oftând,


runţit, fuma trabucuri scumpe, mă rog, se ştia cineva şi se comporta în consecinţă. Pe Anica, învăţătoare de meserie, n-a lăsat-o să profeseze, nici n-avea de ce, o ţinea ca pe palme, cu bucătăreasă, menajeră, cu tot ce se cuvenea. Totuşi asta nu i-a prea folosit, căci peste ani, când Georgescu a fost răpus de un cancer la prostată, Anica a trebuit s-o ia de la capăt cu lucrul. Dar ce i-a venit ei în minte? S-a făcut profesoară de limba rusă, auzi tu? Că era la căutare după război. Îi plă- cea să i se spună Anna Georgevna! Ca să vezi!...


însoţit pretutindeni de un câine-lup alsacian năpârlit, pe care copiii se repezeau să-l mân- gâie spre disperarea mamelor lor. O poză de la mare, domnilor, ne îmbiase băiatul, gata să ne prindă în vizorul aparatului său, color, procesare automată, tehnologie – vest, Ko- daaak!...Rostea ultimul cuvânt prelungit, im- primându-i o sonoritate sporită, în speranţa, probabil, că îndemnul său va suna mai con- vingător. Pe vremea aceea, numele câtorva firme străine,Mercedes,Kent,Kodak ş.a. su- gerau la noi calitatea ireproşabilă. Kodaaak, domnilor! insistase băieţandrul. Ignora faptul că folosirea cuvântului domn era interzisă prin lege. Dar nimeni nu se prea sinchisea de as- ta, de o lege ciudată care nu prevedea sanc- ţiuni în cazul că nu i te conformai. Nu, nu, se împotrivise cu vigoare Cuca-


U


n fotograf se chircise în faţa noastră, îl mai văzusem, cutreie- ra plaja de la un capăt la celălalt,


ras, ridicându-şi o mână în dreptul obrazului. La ce bun?...Apoi, după ce fotograful se în- depărtase, urmat de bietul câine toropit de


aveam doar 18 ani când m-am îmbarcat pri- ma oară, fie mai târziu pe Dunăre, am cu- noscut atâtea, şi bune, şi rele, încât, dacă aş avea condei, n-aş mai isprăvi să le aştern pe hârtie. Voi grecii sunteţi povestitori înnăscuţi, mi-a spus odată cineva, om foarte cultivat, îl întâlnisem în casa lui Georgescu cu ocazia uneia dintre vizitele pe care i le făcusem că- pitanului de port.


E


Georgeştilor, fiindcă veni vorba, dar nimeni nu avea parte de o mai aleasă primire în casa acestora decât cumnatul căpitanului, fratele Anicăi. Venea rar, poate la un an o dată, des- cindea dintr-un Buick negru, strălucitor, în- soţit de soţia sa şi de şoferul ce îndeplinea cu această ocazie şi obligaţiile unui valet. Ceea ce mi s-a părut cu deosebire ciudat la acest personaj era faptul că aducea de fiecare dată cu sine, într-o damigeană pântecoasă, vin din propria podgorie şi nu consuma decât din această băutură. Fireşte, o oferea şi ce- lorlalţi, dar altceva în gură el nu punea. Avea Georgescu un bar ticsit cu băuturi dintre cele mai alese, dar pe cumnatu-său ele îl lă- sau cu desăvârşire indiferent. Georgescu nu părea afectat de refuzul acestuia de a servi din specialităţile lui, ba chiar dădea impresia că i se părea normal ca musafirul să se com- porte astfel, încât, când mi-a venit bine, l-am întrebat aşa, cu jumătate de gură: Ce-i cu domnul acesta? Se teme să nu fie?... Da de unde, mi-a luat vorba din gură, veselindu-se, Georgescu, nu bea altceva fiindcă sughite. Cum?... n-am înţeles eu. Aşa cum auzi, dra- gul meu, sughite. Orice altă băutură îl face să sughită. Ba chiar şi altă apă, uneori… Altfel, omul, doctorul de care ziceam,


Multă lume s-a bucurat de ospitalitatea


era de societate, îi plăcea să distreze damele, cânta la flaut absolut remarcabil, spunea glu- me, chiar deşuchiate unele, dar ştia să le pu- nă oarecare perdea, ca să nu lezeze urechile fine. Anica părea să îl adore, într-atât se stră-


ra cumnatul acestuia, medic din Lugoj, după cum bine îmi amin- tesc, doctorul Seracin.


liere în două culori, cât despre bijuterii, nu ştiu să-i fi remarcat vreuna. Îmi amintesc de o întâmplare stranie în


legătură cu această femeie, ne duseserăm la Ada-Kaleh cu şalupa căpităniei portului, Georgescu, mare amfitrion, ţinea de fiecare dată când avea oaspeţi importanţi să-i ducă acolo. Se întâmplase cu puţină vreme înain- tea izbucnirii războiului celui de al doilea. Ai fost vreodată la Ada-Kaleh?... Nu, n-am fost, îi răspunsesem, eram prea


tânăr, se făcuse odată o excursie cu şcoala prin anii şaizeci şi ceva, dar, nu mai ştiu de ce, nu m-am putut duce. Îmi pare foarte rău acum de acea ocazie pierdută.


perimetrul insulei parcă neatinse de trecerea vremii. Ea a ajuns să facă parte din România după primul război, printr-un referendum populaţia, turci fără excepţie, optase pentru alipirea la statul român, iar casa regală a a- cestuia îi oferise o mulţime de facilităţi, în- lesniri comerciale, scutiri de taxe şi aşa mai departe. Produceau acolo locuitorii din moşi- strămoşi rahat după o reţetă proprie, vestitul Locum, dulceaţă din smochine, trandafiri sau nuci verzi, ţigări foarte tari, eu nu m-am pu- tut obişnui niciodată cu ele, şi bijuterii minu- nat filigranate, căutate în lumea întreagă. Şi încă multe altele, bineînţeles. Străduţele insulei, foarte înguste, erau


E


ra un mic paradis cu aer medieval acolo, îşi mijise cu nostalgie Cu- caras ochii. Toate se păstrau în


după ce urmărise atent câteva clipe scurge- rea lichidului plin de clăbuci albicioşi pe pielea învineţită, se aflau în inima oraşului case nu glumă, de oameni prosperi, ce să-ţi spun, mai mult decât toate îmi plăcea casa căpita- nului de port Georgescu, apoi a ofiţerului de grăniceri Avender, nici cu a noastră nu-mi era ruşine, că ne dăduse una socru-meu, din trei câte avea. Toate erau case cu etaj, aveau prăvălii sau birouri pentru afaceri la parter, iar sus se aflau spaţiile de locuit. De la balco- nul casei noastre vedeam Dunărea până hăt departe în amonte şi aval, şi tot malul sâr- besc, ceva mai înalt şi frumos înverzit. Şi multe alte case erau în Orşova, o mândreţe, pe toate le-au culcat la pământ afurisiţii, când cu hidrocentrala lor, de ne-au cocoţat să locu- im pe un deal, mereu în pericol aflându-ne ca într-o bună zi să alunecăm, cu toate şan- dramalele de pe coastă, în Dunăre. Dintre toţi, mai mult m-am ataşat de


Georgescu, la începuturile mele prin partea locului. De ce? Din două motive, unu, pentru că era şi el marinar, doi, pentru că o rupea binişor pe greceşte, cutreierând în tinereţea lui prin porturile balcanice. Or, mie, la înce- put, cum ziceam, îmi venea greu necunos- când limba, că şi cu Lolita mea mai mult prin semne ne-am înţeles când ne-am luat, dar şi în franceză, că asta studiase ea la şcoală dintre limbile străine, franceza, îţi dai seama, J’ai vous pries, madame, Permettez, madame, Je vous aime, madame, asta se cam auzea la început vorbindu-se prin spaţiul nostru locativ… Da! Noroc că în iubire, îşi lăsase Cucaras faţa inundată de un zâmbet larg, până la urmă cuvintele sunt de prisos! Aşadar, îşi reluase el vorba, după o altă


pavate cu piatră de râu – spaima doamnelor vizitatoare ce purtau încălţări cu tocuri înalte – casele lor înşiruindu-se sub forma unui mic bazar, oferind cumpărătorilor o mulţime de lucruri, dintre care săreau în ochi de de- parte covoarele cu motive orientale, în nuan- ţe de roşu mai ales. Pretutindeni atârnau la uscat, făcute mănunchi, frunze de tutun. Ve- getaţia bogată, învăluia întreaga insulă în- tr-o umbră extrem de binevenită, mai cu sea- mă vara.Să-i facem o vizită lui Şenase, ne-a pro-pus Georgescu, imediat ce coborâserăm din şalupă, de obicei vizitatorii erau aduşi de barcagiii din partea locului în nişte lotci mari care acostau frecvent direct pe plaja cu nisip fin, chiar lângă zidurile dărăpănate, dar pito- reşti în felul lor, ale fostelor fortificaţii, exista şi un debarcader rudimentar din piatră, dar când afluenţa de turişti era mare, în sezonul estival mai ales, acesta nu mai făcea faţă solicitărilor. Fireşte, pentru oaspeţii mai si- mandicoşi, cum eram noi, de pildă, aduşi cu şalupa căpităniei portului din Orşova, se elibera imediat locul optim de debarcare. Şenase era un turc pântecos, cu fes ro-


căldură, îmi şoptise, ca şi cum mi-ar fi dez- văluit o taină, la drept vorbind mi-e şi silă de mutra mea de maimuţă bătrână. Nu mi-o pot suferi! Îmi vine să-mi trag palme când mă aflu în dreptul oglinzii. Cum de am putut să mă hidoşesc în halul acesta? Satir bătrân, îmi mai zice uneori la supărare Lolita, ca deunăzi, când mi-am scrântit piciorul… Să ştii că mă doare parcă mai tare astăzi când păşesc, decât ieri. O radiografie, mă arătasem iarăşi în-


grijorat, ar fi necesară, totuşi, şi un bandaj elastic. Nu e de joacă!... Prin faţa noastră tocmai trecea o tânără


scurtă pauză, vecini fiind, cu Georgescu îmi petreceam în bună parte vremea, fireşte, când nu mă aflam cu treburi pe Dunăre, în sus sau în jos, după cum dictau interesele în afaceri ale unchiului meu. Georgescu era bi- nişor mai în vârstă decât mine, avea peste pa- truzeci de ani, în schimb nevastă-sa, Anica, era mai tinerică, îi şi plăcea să facă pe tine- rica, se arăta încântată de Lolita mea şi nu mai ştia cum s-o alinte, vecinicule, te aştept la o cafea, vecinicule, i se adresa neveste-mi de câteva ori pe zi. Ieşeau împreună la cum- părături, cu ordonanţa după ele, Anica me- reu foarte atent fardată, avea boala să poarte berete roşii, se înzestrase cu o garnitură în- treagă de astfel de berete, Georgescu, în schimb, era om sobru, înalt, prematur încă-


pereche, împrăştiind în jur vocea unei cântă- reţe revărsată dintr-un casetofon voluminos cât un geamantan.Boys,boys,boys urlau di- fuzoarele în vibraţie maximă. El, un ins slă- bănog, căra aparatul făcând un efort aproape supraomenesc, judecând după grimasa feţei şi transpiraţia care-i inundase trupul. Ea lin- gea impasibilă dintr-un cornet de îngheţată. Cei întinşi la soare se ridicau în capul oaselor cu mâna streaşină la ochi ca să-i privească. Da mai lăsaţi-o naibii cu muzica voastră, se arătase nemulţumită o băbuţă ce făcea plajă fără sutien. Cuvintele mai mult i se puteau citi pe buze decât auzi. O seamă de prichin- dei, mânjiţi pe alocuri cu nămol, îi urmau în şir pe cei doi, bâţâindu-se în ritmul muzicii, ca un cortegiu miniatural de bacante şi satiri. Decebaleee! Decebaleee! urla o mamă, cu mâinile pâlnie la gură, văzându-şi odorul că se îndepărta prea mult. Îmi place să povestesc, îmi mărturisise


Cucaras, după ce hărmălaia se mai domolise. Vorbea cu vinovăţie în glas, ca şi cum şi-ar fi recunoscut o meteahnă.Dar de când e lu- mea lume, navigatorii le-au potolit, celor ce n-au avut parte de călătorii, curiozitatea, po- vestindu-le despre încercările la care au fost supuşi în largul apelor, despre oameni şi lo- curi pe care ascultătorii nu le vor putea cu- noaşte niciodată. Dumneata eşti cu siguranţă un om citit, spune sincer, nu-i aşa că astfel de întâmplări au stat la temeiul celei mai fru- moase literaturi? mă întrebase retoric, pri- vindu-mă în ochi, Cucaras. Fie pe mare, că


duia să-i facă toate voile. Când a aflat că sunt grec, musafirul căpitanului mi-a acordat multă atenţie şi, pe lângă observaţia că noi, grecii, suntem povestitori înnăscuţi, mi-a mai spus câte ceva. Între altele, am reţinut bine, fiindcă m-au impresionat vorbele lui, susţinea că grecii de astăzi, nu mai sunt cei de odinioară. Zicea că am fi, cei de azi, un popor pervertit. Şi asta fiindcă ne-am lăsat creştinaţi, că am renunţat la cultura noastră milenară, întemeiată pe o cu totul altă ide- ologie, care ne-a făcut unici în lume, pentru a deveni ce?... Nişte cvasi-anonimi. V-aţi de- personalizat! Degeaba vă lăudaţi voi cu Es- chil, Sofocle, Euripide şi cu toţi ceilalţi, spu- nea. Pentru voi piesele acestora sunt aseme- nea libretului unei opere, a cărei muzică, a- dică esenţialul, n-o veţi mai auzi niciodată. Om cultivat, dom’le, cultivat!...


l-am auzit discutând despre el cu Avender, căpitanul de grăniceri, acesta provenind din- tr-o familie de negustori austrieci, aşezată în Banat încă din secolul trecut. Spunea A- vender, care abandonase tradiţia familiei se- dus fiind de strălucirea uniformei militare, că bunicul său ar fi avut onoarea să-l cunoas- că pe general cu ocazia unei vizite a acestuia pe Clisura Dunării. Cu totul altfel decât el părea să fie soţia


S


e pare că se număra printre des- cendenţii familiei generalului Se- racin din Caransebeş, pentru că


şu, şalvari şi ilic negru cu bumbi de argint, avea faţă negricioasă cu un neg mare în stân- ga nasului. Să trăiţi, kapitanim, i se adresase turcul lui Georgescu, care îşi anunţase din timp sosirea, astfel că băncuţele de sub um- brarul lui Şenase se păstraseră neocupate. Poftiţi, poftiţi, ne îmbiase turcul cu ambele mâini, necontenind din temenele, mare onoa- re pentru mine vizita dumneavoastră. Vorbea perfect româneşte, doar un uşor accent trăda că folosea în mod curent altă limbă. Numai- decât măsuţa de sub umbrarul dintr-o pânză vârstată în roşu şi alb, franjurată pe margini, s-a umplut de bunătăţile casei: cafele aburinde făcute la nisip, şerbet cu apă rece tocmai scoasă din puţ, rahat, dulceţuri, rodii proas- pete, sucuri de toate felurile. Ce-ţi mai fac copiii, Şenase? l-a întrebat


doctorului. Am aflat că era femeie şcolită, medic cu studii în străinătate, o recomandase elogios Anica, deşi era evident că n-o prea avea la suflet, fapt de care cumnată-sa nu părea că s-ar sinchisi. Anica, la fel ca fra- te-său, se simţea bine între lume, pălăvrăgea câte-n lună şi în soare, astalaltă stătea re- trasă, ai fi zis că era posacă, dacă nu i-ar fi mijit mereu în colţul buzelor un zâmbet, de om distant însă. Anica era mereu plină de bijuterii, se îmbrăca fistichiu, cumnată-sa pur- ta o rochie simplă, închisă la culoare, potri- vită pentru orice ocazie, original, ţin minte, îi era rochiei purtate atunci doar gulerul, care se aduna într-un nod pe omoplatul drept, de unde se desfăcea sub forma unei mici lava-


politicos Georgescu. Pe un turc dacă nu-l întrebi de copii, înseamnă să nu acorzi o minimă importanţă. Pe Şenase nu-l chema, de fapt, Şenase, ci Uzein Mehmet, aveam să aflu într-o împrejurare oarecare, dar sub acest nume era cunoscut în insulă, cum se întâmplă şi prin satele noastre, unde fiecare om e cunoscut mai degrabă după poreclă, decât după nume. Teşekkürler, kapitanim, adică, mulţumesc căpitane, i-a răspuns omul, care mai strecura cuvinte turceşti printre vorbele sale, ca să dea o tentă mai pitorească exprimării lui. Üzün şi-a deschis frizerie în Severin, iar Kemal e angrosist în Constanţa. N-au vrut să rămână aici, că de viitor nu es- te, spun dânşii, se plânsese bătându-şi pal- mele Şenase. În acelaşi timp îşi urmărea cu coada ochiului cele două ajutoare, care se în- treceau în aşeza toate cele cuvenite pe masa acoperită cu feţe de pânză în carouri albe şi roşii. Pentru ceea ce nu putea oferi din gos- podăria proprie, baclavale şi îngheţată, de pil- dă, la cerere Şenase aducea numaidecât din altă parte. Dar să revin la ceea ce am început să-ţi spun, parcă de la nevasta doctorului pornind. După ce mesenii au băut cafelele, sora acestuia, Anica, s-a arătat numaidecât dornică să li se ghicească în cafea. Cu acest scop a fost chemată o turcoaică bătrână, cu feregea pe obraz, soţia doctorului rămăsese chiar la urmă cu ghicitul, lipsită de prejude- căţi nici măcar nu şi-a întors cu gura în jos ceaşca din care băuse, i-a întors-o cumna- tă-sa aproape cu de-a sila.


 Banat, anul IX, nr. 8, 2012


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24