4 Banat


Gheorghe Alexandru Iancovici (1924 – 1992) – 20 de ani de la trecerea în veşnicie – Nicolae


ale cărui dispoziţii, până la urmă, n-a mai ţinut nimeni seama. Şi mai ales martorul Constantin Ioan Adam, jurisconsult şi văr primar al său, care a atacat cu succes tes- tamentul neolograf. Nici pomeneală ca Universitatea din Chişinău să-l moşteneas- că pe testator, iar asta nu numai din pricina clauzei suspensive („numai în cazul că Ba- sarabia se va alipi României“), care nu pre- ciza un termen exact, ci şi din alte vicii de redactare şi, desigur, din dorinţa de a nu fi înstrăinată de Lugoj averea (şi îndeosebi biblioteca lui Iancovici). Cele două locuin- ţe, pâmântul şi alte bunuri au fost împărţite egal între cei doi veri primari, iar cărţile, cu unele excepţii, au ajuns la Biblioteca Municipală Lugoj. Colecţiile unor impor- tante reviste de literatură au revenit lui C. I. Adam, între timp decedat, ca şi verişoara Silvia Petrescu. Manuscrisele şi corespondenţa se află


D


upă 20 de ani de la moartea lui Gheorghe Alexandru Iancovici, îi putem publica testamentul, de


în păstrarea dlui C. Zarafan. Din aceste manuscrise, care îşi aşteaptă publicarea, provine şi povestirea O singură stea din ci- clulOrphebrus.Din paginile ei nu transpare un autor al unei construcţii epice cu intrigă captivantă şi personaje viabile, cum ar fi vrut Iancovici să fie, ci acelaşi eseist din cele două cărţi care l-au încântat atâta pe Nicolae Steinhardt, dar şi un moralist care ne îndeamnă să fim oameni ai faptei. Po- vestirea însă este interesantă şi pentru bio- grafia lui, prin portretul spiritual conturat misteriosului personaj, confirmând că aces- ta este un alter ego al scriitorului lugojean, precum şi intuiţia pe care am avut-o când i-am publicat caietul de poezii postume sub titlul Cântecele lui Orphebrus, şi anume că titlul a fost bine ales şi pe deplin justificat şi că poeziile, grupate nu cronologic, ci te- matic (lucru evident în cadrul Cuprinsului), pun mai bine în valoare coordonatele liricii sale. Cu siguranţă, poemele străbătute de fiorul şi obsesia morţii la care face referire povestirea pot fi căutate şi găsite de cititor în ultimul grupaj din respectivul volum de versuri al lui Gh. Al. Iancovici. Panaite, celălalt personaj al povestirii,


cel care a fost invitat să vorbească despre Orphebrus, este o altă ipostază a lui Ianco- vici, aceea de vorbitor capabil să electrizeze mulţimile, aşa cum a fost el însuşi fascinat odată de Ionel Teodoreanu conferenţiind la Lugoj.


na nr. 33, fiind în deplinătatea facultăţilor mintale, conştient şi nesilit de nimeni, înţeleg să dispun de următoarele bunuri proprietatea mea pentru cazul încetării mele din viaţă: 1.Las Universităţii din Chişinău, pe care


Testament S


ubsemnatul, GHEORGHE ALE- XANDRU IANCOVICI, domici- liat în LUGOJ, str. Vlad Delamari-


o institui legatar universal, întreaga mea a- vere, constând din următoarele: a. Casa mea personală din Lugoj, str.


Vlad Delamarina nr. 33 cu tot ce aparţine de dânsa (prăvălia, grădina, apartamentele din curte, în cazul că, printr-o lege specială, mi se vor restitui); b. Apartamentul meu din Lugoj, str.


N. Bălcescu nr. 12; c. Terenul meu de grădină din Lugoj,


str. Jabărului nr. 15; d. Biblioteca mea pe care o evaluez la


mai multe milioane de lei; 2.Las verişoarei mele Petrescu Silvia din


să-l ascult adresându-se unor săli pline, convingându-mă de histrionismul său comparabil într-o oarecare măsură cu cel al lui Călinescu. Poza în care este surprins pe scenă (la Lugoj, în 6.VI. 1975) recitând în traducere spaniolă o poezie de József Attila îl prezintă în această postură. Când l-am vizitat pe N. Steinhardt la


Am avut de mai multe ori plăcerea


Mănăstirea Rohia în vara lui 1987, la reco- mandarea lui Virgil Bulat (ultimul din dreap- ta fotografiei de grup, în care Iancovici poar- tă căciulă), coleg de temniţă al viitorului ie- romonah, ajuns apoi, la Editura Dacia din Cluj, redactor al cărţilor lugojeanului, re- cenzia pe care o reluăm în revista noastră era deja scrisă şi trimisă la „Familia“, după ce a stat mai mult timp la „Vatra“. Iancovici voia să publice un Jurnal al lui Lucifer (pe care nu l-am găsit între manuscrisele ră- mase de la el) sau măcar nişte Solilocvii ale insomniei (titluri ce nu conveneau cenzurii, căci în „epoca de aur“ nu era de conceput ca cineva să gândească luciferic sau să ai- bă insomnii). Reproducerea pe coperţile 1 şi 4 ale cărţii Printre trestii de lumină a unui Lucifer sculptat de Teresa Feodorovna-Ries întăreşte ipoteza că este vorba despre una şi aceeaşi lucrare, dar cu o structură mult diferită: concepută şi dată la tipar în formă de jurnal, cu opinii strălucitoare privind o diversitate de teme aşa cum i-au venit crono- logic în minte, cartea a fost practic masa- crată. L-am surprins pe prietenul meu tăind cu foarfeca fâşii din paginile dactilografi- ate pe care apoi le-a regrupat în funcţie de conţinutul lor. Aşa se face că a rezultat un volum cu părţi distincte, pe domenii: filo- zofie, literatură, alte arte, memorialistică etc. – un fel de Ţara de Kuty, unde becurile pentru iluminatul public se aflau toate în- tr-un singur loc, tot aşa tuburile de canali- zare şi celelalte obiecte. Ca să poată trece drept literatură, cartea mai cuprinde din loc în loc proze scurte şi poezii. Aflând de la mine numai titlul recenziei lui Steinhardt, Iancovici a apreciat jubilând situarea sa în selecta companie a celor doi mari francezi. Nu ajunge în momentul acesta numai


să-l publicăm pe Gheorghe Iancovici şi să scriem despre el şi opera lui. La împlinirea, în 2014, a 90 de ani de la naştere, ar fi un prilej potrivit să montăm o placă memorială pe casa din str. Victor Vlad Delamarina, unde şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii, a scris şi a murit unul dintre cei mai impor- tanţi scriitori pe care i-a dat Lugojul. [S.D.]


c, d, e şi f Universităţii din Cluj. Mai specific, de asemenea, ca din toate cărţile mele părin- tele doctor Vasile Muntean să-şi poată alege 200 exemplare cu caracter istoric. Doresc ca dânsul să fie executorul meu testamentar şi să se ocupe de cele legate de înhumarea mea. El singur să-mi facă prohodul. Doresc să mi se facă cea mai simplă înmormântare cu pu- tinţă, fără coroane, discursuri, muzică, po- meni etc. Ţin să subliniez în mod special că nu vreau să las moştenire nimic altor instituţii şi persoane decât celor indicate mai sus [...] Făcut în cinci exemplare, astăzi 3 au-


gust 1992.


pentru care semnăm: CONSTANTIN IOAN ADAM ss indescifrabil


[Verso:] Testamentul a fost citit în faţa noastră,


Martorii semnează pe verso. G. Iancovici [m.p.]


KISS RUDOLF


LUGOJ, str. N. Bălcescu nr. 12, mobila din bucătărie, frigiderul, butelia de aragaz, ma- şina de gătit cu aragaz, toate lucrurile din cămară, toate hainele şi rufăria din dulapuri, covorul persan, ceasurile, bicicleta şi celelal- te mărunţişuri. La cele testate Universităţii din Chişinău


mai am de adăugat: e.10 hectare pământ arabil în comuna


Făget, jud. Timiş, pentru a cărui proprietate există extrasele de carte funciară în plicul de plastic, roşu, din dulap; f. Maşina de scris, trei televizoare, do-


mai sus Universităţii din Chşinău numai în cazul că Basarabia se va alipi României; în caz contrar, las cele arătate la punctele a, b,


maior ZARAFAN CONSTANTIN ss indescifrabil


ss indescifrabil


preot dr. VASILE MUNTEAN ss indescifrabil


testator să se ocupe personal de executarea întocmai a dispoziţiilor mele testamentare. G. Iancovici [m.p.]


uă aparate de radio, un pick-up, toate mobi- lele şi tablourile din odăi. Fac specificarea că las cele enumerate


să se ocupe de toate manuscrisele mele, de valorificarea şi publicarea lor, precum şi de cele 2 cărţi tipărite până acum, ca şi de cărţile mele depuse în manuscris la Editura Dacia din Cluj şi Roza Vânturilor din Bucureşti (a- cestea din urmă, împreună cu maiorul C-tin Zarafan din Lugoj). Transmit păr. Muntean drepturile de au-


Împuternicesc pe păr. dr. V. Muntean


tor, cu excepţia celor două ale lui Eugeniu Spe- rantia, ale căror drepturi de autor (onorarii) le va moşteni maiorul Zarafan. G. Iancovici [m.p.]


Martorii semnaţi mai sus sunt rugaţi de


100 (1912-1989) Gheorghe Iancovici


Steinhardt între Gide şi Malraux


resanţi vii. A scrie o carte nu e a-ţi da viaţa pentru o virtualitate? Ah! În mijlocul contra- dicţiilor spiritul încearcă o voluptate sata- nică, dionisiacă, secretă şi delirantă, căreia nimic nu i se poate compara. Acestea şi multe altele, asemănătoare,


A


însuţi. A te interesa de o ficţiune mai mult decât de atâţia neinte-


iubi literatura, arta... ca pe tine


mărturisesc volumul lui Gheorghe Iancovici (Printre trestii de lumină, ed. Dacia, 1986) a fi mai degrabă decât orice altceva un jurnal de meditaţii filosofice şi o nesfioasă, pasio- nată, candidă apologie a Culturii, Cunoaşterii, Spiritului, Intelectului. Proclamare a superio- rităţii ideilor şi conceptelor, elogiu al Demo- nului teoretic: „Face parte din însăşi fiinţa mea tendinţa de a converti totul în imagine sau concept, de a abstractiza până şi senza- ţiile, de a mă adresa constant ideilor, de a le provoca, de a le cere azil şi concurs ori de câte ori viaţa mă pune în faţa vieţii, ca îna- intea unei oglinzi.” Fascinaţia ideilor e „unica sclavie care, în loc de a umili şi oprima, înalţă şi eliberează. Demonul teoretic te mistuie şi ţine spiritul veşnic treaz.” Elogiul intelectului: „Realul e posibil şi


Gheorghe Alexandru Iancovici


fără intelect, dar atunci e lipsit de valoare, intelectul singur este acela care aduce ordine şi lumină; conceptualizând – el descoperă, elucidează, conferă sens, conţinut, densitate realului.” Al cunoaşterii: „Cunoaşterea este o aventură prea frumoasă ca, odată porniţi pe căile ei, să ne mai putem abate ori reîn- toarce din drum.” Neliniştii metafizice: „Neli- niştea e un titlu de nobleţe al omului, singurul semn prin care se diferenţiază de celelalte speţe (mă refer, fireşte, la neliniştea metafi- zică).“ Al spiritului: „Cine nu e gata să-şi sa- crifice lutul pentru biruinţa spiritului nu e demn de titlul de om pe care şi 1-a însuşit prin impostură şi uzurpare.” Şi cu toate că este slăvită jertfirea trăirii în scopul realizării unei opere ori împlinirii unei idei, meditaţia lui Gheorghe Iancovici pare şovăitoare între doi ideologi care au pus accentul unul pe disponibilitate şi neangajare, celălalt pe ac- ţiune şi aventură, în arierplan profilându-se umbra lui Nietzsche, acel prea puţin sorocit a fi patronul unei operaţii de glorificare a cu- getării aşezate mult deasupra vieţii şi realului. De esenţă pur gidiană sunt formulări


ca: „Viaţa: dialog patetic al eului cu neantul”, „există în ordinea acestei lumi anume lucruri care se refuză logicizării... a le forţa să intre în categoriile raţiunii echivalează cu a le mu- tila sau ucide”, „Şi saltul e trebuincios. Ca res- piraţia. Ca pulsaţia sângelui. Poate mai mult.” „A trăi fără a cugeta e tragic, dar reciproca nu e cu nimic mai prejos în tragism”, „Cât de puţini oameni explorează cât de puţin bu- curia aceasta imensă, inepuizabilă: de a se bucura de posibilităţi”, „O gândire demnă de acest nume nu se împacă deci cu nimic, niciodată. Nici măcar cu ea însăşi“, „A avea curajul, cinismul sau nesăbuinţa de a trăi conform realităţii tale interioare” sau (şi mai explicit): „Nu e oare conceptul de disponibili- tate una din marile invenţii ale acestui veac?” Ajunge. Dar iată că şi Malraux joacă a-


gura scăpare. „Revolta intuiţiei împotriva Logicii e revolta vieţii, a spontaneităţii libere şi creatoare, a spiritului împotriva unor limite antivitale, împotriva unui cod normativ erijat în despot.” (Tonul, categoric şi surescitat, re- aminteşte vituperaţiile bergsoniste ale „anilor nebunatici”.) Sprijin, temei şi mângâiere nu poate fi decât paradoxul: „Dar de unde putem noi şti că nu se va descoperi o altă zonă, infi- nit superioară, care se refuză categoriilor, me- todologiilor, legilor noastre «infailibile»? Şi de unde putem şti dacă paradoxul nu e un e- misar mintal al acelui tărâm bizar?“ Profe- siunea de credinţă devine patetică: „Întâlnirea cu paradoxul îţi aşterne pe figură şi pe cuget o transfigurare pe care logica nu te-ar fi ajutat să o dobândeşti.“ Sau mai pe larg: „Parado- xul e un clar al zeilor, fără care am fi şi astăzi o speţă simiescă pitulată în frunzişurile pădu- rilor. Paradoxul a fost semnalul eliberării noastre spirituale, al saltului calitativ din zoo- logic în uman, o aventură fără precedent în istoria speţelor.” Altă definiţie, parcă şi mai entuziastă, mai complice: „E un adevăr – ca- pricios, nărăvaş, cvasicinic – ce se refuză pro- priului său adevăr. Nu e o jumătate de adevăr sau o minciună incompletă care cochetează – din tradiţie, din politeţe, din spleen – cu adevărul sau un adevăr care trăieşte în con- cubinaj cu antiteza sa. E un adevăr ajuns în pragul sinuciderii, dar care se redresează în ultima clipă şi întoarce spre inteligenţă o faţă nu răvăşită, ci fulgerată de un surâs diabo- lic.” În absenţa paradoxurilor ce-ar mai ră- mâne din Kierkegaard, Nietzsche,Eugen Io- nescu, Camus, Emil Cioran, Beckett? Nimic, socoteşte Gheorghe Iancovici: „Simbolul cugetării lor nu e nici Apollo, nici Dionisos, ci mai degrabă un Laokoon în luptă contor- sionată şi deznădăjduită cu şerpi dialectici.” (Nu suntem departe de Blaga.) Inteligenţa e tratată în stil acut bergso-


desea rol de călăuzitor: „Saltul de la contem- plaţie la acţiune. Aici e tot.“ Se poate mai clar? Iar la pagina 214 găsim cuvântul aventură (cu majusculă: Aventura!) de trei ori. Mai dăm şi de „câte probleme, atâtea aventuri“ sau de „apele reveriei sunt otrăvite: fără să te ucidă te răpesc măcar pentru o clipă rea- lităţii, înfeudându-te clarobscurului”. Cumpăna, aşadar, ni se arată a sta între


aceste două extreme, parcă aşezată sub oblă- duirea unui nietzscheism conciliant: „Există deviaţii nobile şi monstruozităţi sublime, în care umanitatea îşi proiectează şi îşi exaltă supremele năzuinţe.” Atacul frontal e dat împotriva logicii şi a silogismelor. Bergson, Nietzsche, Gide, Malraux sunt, aici, toţi de e- gal folos. Logica e o calamitate, intuiţia e sin-


nist, în ciuda ferventei apologii iniţiale a in- telectului: „E facultatea de a diminua perseve- rent şi concentric deconcentrarea: e un neu- tralizant al incertitudinii. Atunci când inteli- genţa intră în conflict cu afectele, ea se dă la o parte cu suveran dispreţ – şi ricanând. De aceea sunt serafice afectele: fiindcă su- râd. De aceea e demonică inteligenţa: fiindcă ricanează. Inteligenţa nu ştie surâde: a pierdut uzul candoarei. Ea e sentimentul ingenuităţii pierdute: o nostalgie sterilizată de patos, stri- vită sub munţi de sarcasm.“ (Zglobiu şi isteţ spus!) Ca şi: „Inteligenţa e facultatea de a decide peremptoriu, adecvat şi expeditiv... E patosul lucidităţii, ameninţat de propriile sale excese.“


incertitudinea: „A rămâne ancorat în proble- matic nu e o situaţie de invidiat, dar când so- luţia (una din cele N posibile) te sărăceşte,


A


lături de intuiţie şi paradox, aliat de nădejde împotriva pretenţiilor suprematiste ale logicii, apare şi


 Banat, anul IX, nr. 8, 2012


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24