Banat 17 Constantin Buiciuc Italia (4) Castel del Monte


tel del Monte, construit între 1230 şi 1240, de către Frederic al II-lea, împărat (1220 – 1250), rege al Germaniei (1212 – 1250) şi al Siciliei (1197 – 1250). În Sicilia a pus baze- le unui stat centralizat şi a sprijinit dezvolta- rea culturii. Castelul se vede de departe, de un galben


Î


n apropierea oraşului Andria, ridicat pe o colină, la 540 de metri deasupra nivelului mării, se află faimosul Cas-


solar, luminând de pe vârful conic al colinei cu livezi de măslini la poale şi continuând cu păduri până aproape de incintă. Înconjurat de câţiva pini umbrelă, se


ridică dintre copaci, zvelt, înalt, alb – galben, castelul. Opt turnuri octogonale sunt legate prin ziduri, iar în fiecare zid se deschid câte două ferestre: una mai mare sus, cu ogivă şi alta mai mică, mai jos, cu arc. Castelul este, într-un fel, neobişnuit, căci


Ce căutaţi aici, români?* Impresii de cãlãtorie


surprinzător de modernă! În încăperile goale, reci, de piatră, cu


trepte tocite, şlefuite de paşi nenumăraţi, bol- ţile erau divizate de arce, pentru susţinere, iar la locul unde se întretaie arcele era un ornament. În fiecare cameră erau câte patru capiteluri corintice, cu frunze, pe câte trei coloane unite, lipite de zid. Printr-o fereastră din trei părţi se deschi-


Cap.5 Mihaela, dădaca...


dea, de sus, perspectiva spre oraşul Andria, credincios lui Frederic al II-lea, chiar când regele a fost excomunicat din cauza apropi- erii sale de cultura orientală. Ignorând flash-urile argintiilor aparate


foto digitale şi rumoarea vizitatorilor, îmi plă- cea să-mi închipui cum, în acest castel al armoniilor, putea să tacă, măcar pe moment, zăngănitul armelor. Poate că în serile reci şi senine de iarnă, aici ardea, cu lumini şi um- bre, focul în cămin şi răsunau cântecele me- nestrelilor şi versurile poeţilor. Iar astronomii – cine ştie? – poate ieşeau pe ziduri, mai a- proape de cer, şi încercau să descifreze tai- nele oamenilor în mersul aştrilor meditera- neeni.


nu are trăsăturile caracteristice unei fortăreţe medievale. Îi lipsesc şanţul de apărare, po- durile şi meterezele. De asemenea, îi lipsesc grajdurile, deci nu era folosit ca loc de la care se porneşte la vânătoare. Castelul întruneşte idealul lui Frederic


al II-lea, un mare iubitor de artă, un mecena. Se pare că aici veneau artişti, astronomi, matematicieni. Şi tot se pare că aici căutau perfecţiunea, pe care, desigur, nu o găseau niciodată. Aşa cum cuadratura cercului sim- bolizează perfecţiunea umană, octogonul – în care este construit castelul –, forma care merge spre cerc, forma perfectă, simboli- zează divinitatea. În construirea interioarelor se îmbină


armonios elemente din arhitectura romană (bolta în semicerc), arabă (arcele) şi germa- nică. Etajul întâi cuprinde încăperile organi- zatorilor vieţii de curte, iar etajul al doilea, camerele împăratului, câte opt pe fiecare ni- vel, toate înconjurând o curte centrală, desi- gur, octogonală. Ierarhia strictă a Evului Me- diu este respectată: partea de jos a castelului (unde se aflau soldaţii şi servitorii) este con- struită din materiale mai simple, iar partea de sus – din marmură scumpă, din Grecia. În trei din cele opt turnuri sunt scări


Portocalul de lângă uleiniţă


titul împărat roman, cuceritor al Daciei, l-a construit pentru a lega Roma de sudul Italiei, se află “Terre di Traiano”, o uleiniţă pentru uleiul de măsline, la care se adaugă un muzeu al uleiului şi un restaurant cu hotel.


L


a 65 de kilometri nord de Bari, nu departe de Castel del Monte, pe Via Traiana, drumul pe care ves-


spiralate care duc spre vârf, iar celelalte cinci erau folosite pentru spălătorie, igienizare. Pentru Evul Mediu, când, se spune, oamenii nu se prea spălau, nu era deloc rău! Trei cămine mari serveau castelul. Printr-un sis- tem de ventilare orizontală a aerului erau în- călzite toate încăperile. Am putut vedea şi un ingenios sistem de aducere a apei potabile şi de scoatere a condensului, care curgea prin canale săpate în ziduri şi în paviment. Sala de baie era de-a dreptul uriaşă, iar în- căperea “unde intră o singură persoană” era


de recepţie, pe mai multe mese, se aflau stic- le paralelipipedice, verzi, cu etichete tot verzi, care conţineau mult apreciatul ulei. Dar, pe lângă ele, se găseau, răspândite peste tot, sticle cu gâtul lung şi subţire, conţinând vin roşu. Pe mine, şi nu numai, m-a interesat un portocal. Crescut la intrarea în uleiniţă, el contrasta cu nesfârşitele livezi de măslini care se vedea pretutindeni. Printre frunzele lui verzi, strălucitoare, luminau, sferice, por- tocalele, ca nişte globuri oranj dintr-un ori- ginal pom de Crăciun. Deşi în jurul porto- calului era noroi, în urma multelor ploi din martie, vizitatorii români, suedezi, letoni şi francezi au ţinut să se fotografieze în grupuri lângă pomul cu lumini în el. Câinele care păzea incinta se uita mirat şi nu putea să-şi explice de ce aşa de mulţi oameni calcă şi frământă noroiul de lângă cuşca sa. Am părăsit uleiniţa şi, spre seară, am


A


m privit cu interes maşinile vechi, din lemn de culoare întunecată, care produceau uleiul. Într-o sală


poposit, pentru puţin timp, în oraşul Bari, aflat pe ţărmul Mării Adriatice. Italienii ne-au spus, de mai multe ori,


că nu e bine să ne aventurăm în centrul is- toric al oraşului, pentru că acolo sunt mulţi hoţi. Nici n-am avut timp de o vizită mai lungă şi ne-am rezumat la Basilica Pontifica “S. Nicola”, situată pe ţărmul mării. Când am intrat în marele edificiu, chiar


acumuleze punctele necesare şi să urmeze acest liceu de profil. Problema lui Marc Grecu era limba ro-


F


iul cel mare a lui Liţu, Marc, dorea să facă un liceu de informatică, dar în Germania nu reuşeşte să


mână, pe care o înţelegea, dar nu ştia să o scrie şi să o pronunţe corect. Miha l-a dat la ore de limba română şi


l-a ajutat să intre la Liceul cu profil de infor- matică. Se lăuda că are un fiu vitreg şi toţi trei


se înţeleg atât de bine. – Suntem acum o familie, Lodi, obişnu-


ia să-mi spună ori de câte ori ne vedeam. Ne-am mai revăzut de câteva ori, după


ce amândoi şi-au luat licenţa şi au deschis cabinetul privat. De cele mai multe ori Miha era la cum-


părături singură, în timp ce Liţu rămânea la cabinet şi şi-o trăgea cu tânăra asistentă proaspăt angajată. Liţu nu se jena faţă de mine, ne cunoş-


pe terasă, numai noi doi, îmi mărturiseşte: – Dacă nu emigram în Germania, nu


team din copilărie. Chiar îi facea plăcere să se laude cu noile aventuri. Când ne-am întâlnit pentru ultima oară


aş fi luat niciodată examenul de admitere la Medicină. – Mda, era foarte greu, dar acum te-ai


ajuns. – Ei, nu fi rău, aştept sentinţa de divorţ


din Germania şi mă căsătoresc cu Miha. Încă o dată Liţu era un homo profita-


nis şi urca o treaptă de progres pe spinarea fragilă a unei femei deosebite. Razele de soare se jertfeau pe muşcatele


Laurian Lodoabă Grenada (3)


pizze Calzone şi colegul Donato îmi zice: – Această cumplită boală, din câte ştiu,


Între timp am fost serviţi cu cele două


are o evoluţie mai lentă la bărbaţi decât la femei. Clima caldă este benefică, poate pre- lungi viaţa. – În ce insulă? – Stai că mai sun o dată, că nu am re-


ţinut... Donato îşi scoate tacticos celularul din


borseta din piele şi formează din nou numă- rul.


Venezuela, pe acolo, pe undeva. Trebuia să o atenţionez că acest Liţu


– Alo, unde a plecat Liţu?... – În Grenada, nu în Granada? – Aha, gata am înţeles, la nord-est de


este un nemernic. Ştia că despărţirile sunt dureroase, de aceea nu avea obiceiul să se certe, dar călca cu nonşalanţă pe cadavre să-şi atingă scopul. – Ce, puteai să te bagi între ei, îmi zice


de tristă. – Oare cât mai are de trăit biata Miha?... – Să merg la părinţii ei?... Mai are


Donato. – Asta e, mi-ai dat o veste cât se poate


rost?... – Acum e prea târziu, îmi zice Donato. – E prea târziu, prea târziu îngânai eu... – Donato, de câteva zile m-am întors


ani mai tânăr? Ce să spun eu?... – N-ai ştiut că m-am pensionat? – Nu!... – Cu pensia de medic pot să-mi acopăr


curgătoare din jardinierele de pe terasa de lângă havuzul cu peşti. Miha aştepta clipa divorţului care în-


târzia. Părinii o priveau tot mai puţin înţele- gători cu privire la relaţia lor, care dura de ani buni fără o finalizare legală. Liţu continua să-mi povestească cu lux


de amănunte aventura pe care o avea cu tâ- năra asistentă de la cabinet. Mă prefăceam că îl ascult, dar gândul


îmi era la Miha, această fată deosebită care încă credea orbeşte că Liţu o iubea tot atât de mult pe cât îl iubea ea. Cum să fac să o trezesc la realitate,


să-i spun că o înşeală chiar cu asistenta lor. De ce Liţu preferă să lucreze după-masa pâ- nă seara târziu, în tură inversă cu ea. Au trecut mai bine de doisprezece ani


în care relaţiile dintre noi s-au topit parcă în creuzetul universal al uitărilor. Într-o zi m-am reîntâlnit la un restau-


avea loc o penitenţă, o Cale a Crucii, în întâm- pinarea Paştelui catolic. Cele trei nave ale bazilicii, dintre care cea din mijloc era mai înaltă decât celelalte, erau imense şi avea pereţii goi, galben – alburii, de piatră. Numai tavanul navei centrale era pictat spectaculos, cu ornamentaţii aurite. La stânga se afla statuia Sfântului Ni-


cola, patronul oraşului. Când am ieşit din biserică, am mers puţin pe străzile de piatră, străjuite de zidurile groase ale caselor. Ele se aflau lângă ţărm şi culoarea galbenă a lor, subliniate de felinare, contrasta cu albastrul mării reflectat de albastrul închis al cerului de seară. Şirurile de becuri, lungi, urmau, curbat, linia ţărmului, iar valurile cu creste albe loveau ritmic pietrele mărunte ale us- catului. Şi înserarea cobora, ireversibilă. Nu ne-a prădat niciun hoţ. Pe ţărm era,


L


rant din apropierea Universităţii de Medicină, cu un coleg medic la care am apelat cu o mică problemă de sănătate. Am hotărât să servim două pizze la restaurantul din ime- diata apropiere a cabinetului său medical.


îndrăgostiţi?... Doctorul Donato avea tatăl italian şi ma-


– Ce mai ştii, Donato, despre cei doi


a acest coleg, Miha şi Liţu au fă- cut practica medicală în timpul va- canţelor.


mă ardeleancă. Erau nonagenari şi trăiau retraşi într-o o vilă în Apuseni. – Nu ştiu prea multe, dar stai puţin că


ating cerul, localnicii atât de primitori. În ultima seară de dinaintea plecării m-am plimbat pe buza oceanului şi dau de un pescar care, în bătaia lunii pline, părea o stafie, dar care îmi aducea aminte de Liţu. Au trecut un car de ani de când nu l-am mai văzut, nu am mai auzit nimic de ei. Acest schelet ambulant, după ce l-am


E


California mai vezi aşa ceva. Briza oceanului, sagotierii care parcă


luat pe englezeşte, îmi răspunde că, după accent, sunt de undeva din Europa centrală şi, chipurile, vorbesc engleza din cărţi. Eu scrâşnesc din dinţi: ,,măi al naibii


fler ai’’, şi el îmi răspunde perfect româneşte: ,,ne cunoaştem de undeva’’? ,,Se prea poate’’, i-am răspuns, dar nu


mi-a spus cum îl cheamă şi nici eu nu i-am spus.


distanţă de această stafie, care probabil îşi consuma ultimele clipe de viaţă. Era o seară când timpul devine spaţiu,


şi spaţiul devine timp sub roata enormă a lunii.


telefonez imediat la un coleg care colabora cu ei pe partea de tehnică dentară. Îl văd cum atinge discret cu arătătorul


reţii pierdute a tinerei doctoriţe care l-a iubit orbeşte pe aventurierul Liţu.


M


ecranul ,,touch screen’’ al celularului Nokia şi, după câteva momente, pe fizionomia sa apare o undă de nedumerire. – Aha, da şi... ea unde?... – Acasă... la părinţi... – Bine, bine..., îi mulţumesc. Eu abia aşteptam să aud că s-au căsăto-


rit, au poate un copil împreună... – Nu, nici vorbă, ea este grav bolnavă.


de altfel, puţină lume, iar în memorie mi-a rămas imaginea unui coleg al meu, profesor de matematică. El venea zâmbitor spre auto- carul gata de plecare, ţinând într-o mână o sticlă de bere şi în alta un hamburger. Era fericit şi aceasta îmi era de ajuns.


români?, Editura Marineasa, Timişoara, 2010. *Constantin Buiciuc, Ce căutaţi aici,


Liţu a infestat-o cu HIV! – Nu se poate, nu se poate!... abia mi


s-au rostogolit în gură aceste cuvinte, limba mi s-a lipit de obraz, nu mai aveam salivă! – Ba, uite că se poate, zise Donato. – Părinţii o întorc cu cearceaful, şi-a


pierdut şi vederea de curând. – Cum, la nici treizecişişase de ani?... – Şi el? – El a părăsit-o! Cică a plecat într-o in-


sulă. Banat, anul IX, nr. 8, 2012


păşeau pe valurile argintate înghiţite în maluri de nisip.


Departe perechi de tineri îndrăgostiţi


i-am luat rămas bun de la doc- torul Donato şi obsesia gându- lui hălăduieşte spre drama tine-


Tuşea tot timpul, stăteam la oarecare


din Grenada, am prins un ,,low cost’’ şi mi-am zis să nu ratez. Cine ştie ce aduce ziua de mâine, nu mai suntem tineri. – Tu vorbeşti, care eşti cu aproape opt


cheltuielile de întreţinere, dar nu şi să trăiesc. – Păi ca medic privat mai trag, dacă


pot, chiar până la şaptezeci. – Hai, spune, cum a fost în Grenada?... superb ca peisaj, numai în


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24