22Banat Emilian Mirea
de Agronomie, Universitatea din Craiova, promoţia 1990; este de profesie inginer. Ac- tivitatea literară: debut în presa literară în revista “Contemporanul”, în 1985, cu o pre- zentare semnată de poetul Radu Cârneci. Colaborări la revistele: “Contemporanul”, “Convorbiri literare”, “Viaţa românească”, “Ramuri”, “Luceafărul”, “Tribuna”, “Con- tact internaţional”, “Poezia”, “Poesis”, “O- glinda literară”, “Actualitatea literară”, “Scrisul românesc”, “Mozaicul”, “Auto- graf”, “Agero” (Stuttgart, Germania), “Ka- fe Fonix” (Budapesta, Ungaria), “Observa- torul” (Toronto, Canada). Tradus în spani- olă şi catalană de scriitorul şi traducătorul spaniol Pere Besso şi în maghiară de scrii- torul şi traducătorul ungur Cseke Gabor. În anii 1985 şi 1986, laureat al Premiilor revistelor “Contemporanul” şi, respectiv, “Convorbiri literare”, la Festivalul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, organizat la Su- ceava, de Uniunea Scriitorilor din România. În 1987, laureat al Premiului Asociaţiei Scri- itorilor din Craiova şi al revistei “Ramuri”, pentru Poezie. Debut editorial: în 1988, cu volumul de poezieDrumul pe care vin, Editura Scrisul Românesc. Cărţi apărute după debutul editorial:De vorbă cu Dum- nezeu, poeme, Editura Obiectiv, Craiova, 1996; Vârsta Christică, poeme, Editura O- biectiv, Craiova, 1998;Omul care îţi schim- bă viaţa, parapsihologie, Editura MJM, Craiova, 2001;Autoportret, poeme, Editu- ra MJM, Craiova, 2008; Avatar, poeme, Editura MJM, Craiova, 2011;Virtuozitate, poeme, Editura Ramuri, Craiova, 2012; Poemele morţii, poeme, Editura Ramuri, Craiova, 2012; Despre lumea în care trăim şi murim, parapsihologie, Editura MJM, Craiova, 2012. Cronici literare: Nicolae Manolescu (“România literară”), Florian Lazăr (“Steaua”), Ştefan Vlăduţescu (“Ra- muri”), Ion Ţugui, Horia Gârbea (“Lucea- fărul”), Maria Diana Popescu (“Agero”), Mihail Gălăţanu, Marius Ghica, Aurelian Zisu. Coautor la volumul Paradoxismul, apărut SUA, în 2002, sub îngrijirea scriito- rului american de origine română Florentin Smarandache, volum editat de Universitatea Gallup, Texas, USA. Este membru al Uniu- nii Scriitorilor din România.
E
milian Mirea s-a născut în 16 ianuarie 1964, la Craiova, judeţul Dolj. Este absolvent al Facultăţii
suntem iarbă
am aflat că după ce murim creierul se lichefiază şi devine un lichid verzui ca iarba
acum îmi dau seama cât de simplu e totul: suntem iarbă păscută de vite apoi ne prefacem în lapte şi în copii şi tot aşa până când universul se va sătura de noi şi va scutura puternic preşul de la intrare
mă transform într-un brusture
pe măsură ce trece timpul mă transform într-un brusture – picioarele mi se lignifică iar corpul mi se desface în frunze mari şi cărnoase numai bune pentru a-ţi face în ele culcuş
sper să am timp să trec prin metamorfoza completă până va veni cosaşul şi va culca totul la pământ
deşi pe mine ca brusture în devenire şi încă plin de viaţă s-ar putea să mă ierte
ofertă
am visat odată că urcam nişte scări şi nu m-am mai întors ceea ce înseamnă că am rămas undeva sus
tot aşa am visat odată că făceam dragoste împreună şi nu se mai termina ceea ce înseamnă că pe undeva formăm un singur trup şi ne putem prezenta la reîncarnare ca la ofertă: doi în unul
Ioan şi al Persidei, familie de ţărani cărăşeni. După cum mărturiseşte în „autoprezentarea” de la sfârşitul primei sale cărţi de poezie, La izvorul dorului (Ed. Tim, Reşiţa, 2009), şi-a petrecut copilăria în satul natal „printre copiii zglobii ai timpului, cărora le aparţinea liberta- tea deplină a copilăriei”. Tot în satul de başti- nă a urmat şcoala primară, iar cea profesio- nală şi liceul la Reşiţa. A scris prima poezie în anul 1963, aceasta fiind recitată în cadrul unui program artistic susţinut de formaţiile de dansuri, cor şi teatru din satul său, conde- ierul Nicolae Gheju fiind timp de zeci de ani un remarcabil artist amator, vătaf al renumi- ţilor căluşeri pe generaţii din Soceni, cât şi un solist vocal cu o voce minunată, cu care ne încântă de fiecare dată la întâlnirile Asoci- aţiei Scriitorilor în Grai Bănăţean, amintin- du-ne de Ştefan Pătruţ prin mlădierea prices- nelor şi doinelor sale autentice şi bine simţite. Din anul 1985 a devenit colaborator şi
N
icolae Gheju s-a născut în 3 au- gust 1948 în localitatea Soceni, din preajma Reşiţei, ca fiu al lui
Ion Căliman Nicolae Gheju cântă şi scrie din prisosinţa sufletului Aibă casa cucului/ Şi odihna vântului…” Moto: „Cine m-a dat dorului/
membru al Cenaclului „Paul Târbăţiu” al condeierilor ţărani din judeţul Caraş-Severin, care îşi avea centrul în localitatea Grădinari. Debutează în presă (revista „Reflex”) în anul 1986, cupoeziaCuget. Din 1992 devine mem- bru al Cenaclului „Tata Oancea”, cu sediul în Bocşa, iar în prezent face parte din Ce- naclul „Aurel Novac”, din acelaşi oraş, cât şi din Asociaţia Scriitorilor în Grai Bănăţean. A publicat în revistele „Bocşa culturală”, „Va- lea Bârzavei”, „Lumină lină”, „Tăt Bănatu-i fruncea” etc., fiind, totodată, colaborator la Radio Timişoara, Radio Reşiţa sau Radio Actualităţi. În ultimii ani a participat frecvent la Festivalul artiştilor populari „Din toată inima”, care se desfăşoară anual la Deva, cât şi la activităţile şi întâlnirile Asociaţiei Scriitorilor în Grai Bănăţean, devenite tra- diţionale în câteva localităţi ale Banatului că- răşean ori timişean. În strânsă legătură cu originile sale, cu îndeletnicirile şi „iubirile” sale, este şi profesiunea sa de credinţă în do- meniul creaţiei literare, în calitate de condeier plugar bănăţean, după cum rezultă şi din vo- lumul amintit, structurat inspirat în şase sec- ţiuni: La mijloc de codru verde, Satul meu, mândră grădină, Frumoasa cărăşană, Ghe- ju din Soceni, Dor de viaţă, Mărturii, în care destăinuirile lirice se orânduiesc concentric, dinspre exterior (codrul, împrejurimile şi sa- tul) înspre intimitatea fiinţei umane, a eului liric confesiv, într-o comunicare directă, sin- ceră, cu vizibile influenţe din poezia populară. Motivaţia profundă şi responsabilă a
care conturează dominantele permanente ale codrului, dar şi cele care intră tainic în rezo- nanţă cu sentimentele omului, devenind sti- mulent al încântării şi extazului: „Codrule, bătrân mai eşti,/ Codrule, ce-ntinereşti,/ Co- dru-ai fost, codru-ai rămas,/ Veşnic tânăr, veşnic treaz./ Cine intră vara-n tine/ Cu drag începe să cânte,/ Că toată umbriţa ta/ Îi alină inima./ Câtă umbră, cât miros/ Se pierde vara pe jos/ şi se risipeşte-n tine,/ S-o petreacă n-are cine”, trezind orizontul sufletesc al doi- nei, umplând parcă spaţiul dintre pământ şi cer, ca şi viaţa, între naştere şi moarte: „Doi- na când încep s-o cânt,/Morţii tresar din pă- mânt;/ Doina, cântecul iubit,/ De la strămoşi moştenit”. Secvenţa a doua a volumului (Sa- tul meu, mândră grădină), cu vizibile rezo- nanţe lirico-nostalgice şi muzicale, cuprinde o imagine a satului cărăşean văzut ca centru al lumii, în care ţăranul, harnic şi gospodar, lucrător al pământului şi destoinic crescător de animale, ştie să-şi împartă activitatea co- tidiană între chivernisirea materială şi bucu- riile sufleteşti, spirituale, izvodind din tradi- ţiile şi credinţele sale străbune, cum rezultă din poezii precum:Amurg, Iarna la sălaş, Oa- ia, Hărnicie, La căzan, Căluşarii, Jurămân- tul vătafului, La şezătoare şi altele. În ciclul Frumoasa cărăşană, cel mai
bogat, ca număr de poezii, sunt cuprinse, în bună parte, poeme de dragoste, remarcân- du-se idilele Iubire, Aşteptare, Legământ, Floarea malului, Mândruliţă de pe Cerna, Sus la cucă, în care sentimentele şi trăirile sunt exprimate simplu, direct şi frust, iar iubita este chemată romantic să accepte ritu- alul dragostei în mijlocul naturii: „parc-aud foşnind pădurea”, „pe plaiu-nţesat cu flori”, „steauă dulce dintre brazi”, „precum salci- a-şi apleacă”, eminescianul „la mijloc de co- dru des”, ori secvenţa: „Pe cărarea de la cu- că/ Mândra vine să-mi aducă/ Buzele şi guri- ţa/ Ce-mi alină inima”, imaginile vorbind des- pre simplitatea şi bucuria clipei „furate” tim- pului şi naturii veşnic renăscătoare. O remar- că specială merită poezia Floarea malului pentru baladescul bine regizat şi personalizat.
scrisului la Nicolae Gheju este „dorul şi setea de a cânta în versuri obiceiurile, întâmplările şi gândurile celui mai iubit şi îndeaproape, care este omul”. Fiind ţăran şi fiind legat cu întreaga fiinţă de sufletul satului, iată ce mai mărturiseşte poetul: „M-am dedicat ţărănimii, pe care am îmbrăţişa-o în scrierile mele, pe care am cântat-o, cât şi oamenilor pe care i-am zugrăvit cu obiceiurile, datinile, gându- rile, codrii, izvoarele şi doinele care le alină inima, cu care se trezesc, muncesc, plâng, se-nveselesc şi mor. Sunt acei oameni minu- naţi, fără de care nu se poate (…), căci sunt în primul rând acei care plămădesc pământul cu toate bogăţiile lui, care au în ei tot ceea ce este mai de preţ – dragostea de pământ, dragostea de glie”. Iar despre începuturile sale literare, cât şi despre determinarea de a scrie, Nicolae Gheju adaugă: „Nu voi uita niciodată acea toamnă a lui 1980, când am avut prima întâlnire cu regretatul Petru Pe- trica din Cârnecea, acel ţăran scriitor care a fost pentru mine piatra de hotar în viaţa mea literară. La îndemnurile sale mi-am strâns manuscrisele şi le-am savurat împreună”. Acum, prinzând aripi, Nicolae Gheju
publică întâia sa carte de autor, care cuprin- de, cum arătam mai sus, şase secvenţe, adică tot pe atâtea ipostaze ale eului liric în relaţie cu natura, satul şi sătenii, cu ogorul şi mun- cile specifice, iubirile şi amintirile sale, no- tând şi implicarea autorului în viaţa cultural- artistică, cu bucuriile sale de artist amator şi cetăţean receptiv, activităţi oglindite şi în mărturi-sirile şi fotografiile din finalul volu- mului. În prima secvenţă, La mijloc de co- dru verde, pe urmele poeziei populare, dar şi ale veşnicului Eminescu, condeierul nos- tru imaginează un dialog cu codrul (De ce plângi tu, codrule, Codrul, Doina), dar unul admirativ-constatativ, reţinând acele expresii
„Cătană, Gheju şi Stan”, despre Tata Oan- cea, dar, mai ales, despre propriul glas liric vorbeşte poetul nostru în secvenţa numită transparent Gheju din Soceni (cum reiese din versurile: „Iar în urma lor răsare/ Mândru fecior din cărare,/ Este Gheju din Soceni/ Care cântă la codreni”, din poezia Cei trei), întărindu-şi încrederea că demersul consem- nării poetice, a preaplinului sufletesc are şan- sa de a rămâne peste timp: „Scrisul lor, scris va rămâne/ Peste azi şi peste mâine,/ Peste rai şi peste iad,/ Ca şi vântul peste brad”, convins fiind, în forul său lăuntric, de adevă- rul din latinescul verba volant, scripta monent. Din ciclulDor de viaţă pot fi citate câte-
D
espre „triunghiul (literar, bineîn- ţeles – n.m. I.C.) cărăşan”, pe care autorul îl vede format din
te emblemele culturale ale satului Nicolae Gheju transcrie cu mândrie performanţele, completând însufleţitele sale versuri şi gân- duri cu imagini fotografice edificatoare. Destul, ca să putem considera că volu-
mul său prim de versuri mărturiseşte convin- gător despre un condeier plugar care îşi a- duce în cântec şi vers sensibilul său suflet.
Nicolae Gheju Floarea malului
va versuri merituoase, în care este zugrăvit chipul mamei, împovărat de griji, peste care se aşterne nemilos timpul: „Pe capul ei de mult a nins,/ Căci mult a suferit,/ De trudă şi de plâns,/ Parcă a-mbătrânit” (Gândul ma- mei), iar din secvenţa a cincea a cărţii lui Ni- colae Gheju (Despre ţară şi pământ) reţinem iubirea pătimaşă pentru moşia (glia) satului şi a ţării: „Pământule, de-o vecie/ Ţi se smul- ge rodul ţie,/ Primăvara brăzdat eşti/ şi-apoi mândru-ntinereşti”, pentru ţărâna născătoare şi roditoare, care ne hrăneşte şi ne primeşte pe toţi, cum atât de limpede şi adevărat conclu- zionează poetul: „Că pe toţi i-ai săturat/ Şi pe toţi i-ai îngropat”,aducându-ne aminte că pă- mânt suntem şi în pământ vom merge cu toţii.
tenilor săi, agricultor, cetăţean, artist amator entuziast, un om între oameni. Din capitole precum Autoprezentare, Ce m-a îndemnat să scriu, Istoricul formaţiei de căluşari din Soceni, Istoricul corului din Soceni aflăm date elocvente despre locul naşterii lui Ni- colae Gheju, despre sat şi locuitorii săi, des- pre învăţătorul harnic la muncile câmpului, dar implicat şi în activităţile culturale, despre renumitul său consătean, Ion Românu, mare- le dirijor şi muzicolog, despre bunul şi vechiul obicei al consătenilor săi de a da identitate comunităţii prin cultură, prin mişcarea artisti- că de amatori, aici fiinţând încă dintre cele două războaie mondiale formaţii renumite de cor, apoi de căluşeri, teatru şi dansuri popu- lare. Alături de datele biobibliografice de au- tor, de profesiunea sa de credinţă, pentru toa-
S
ecvenţa a şasea a cărţii, intitulată Mărturii, este cea care îl aşează pe poet în rândul lumii, în mijlocul să-
Şi trecură anii Ca iarba din deal Îmi ieşi în cale Mândra de la Mal. Ea frumoasă tare Ca soare răsare O văzui mergând Mândru-i legănând. Eu grăbeam mai tare Ca să o opresc Două vorbe-n vale Ca să îi şoptesc. De unde eşti Floare Tu Floare din soare Tu acea ce-n faţă Îmi aprinzi bujorul Tu acea ce-n viaţă Poţi să-mi stâmperi dorul. Ce vrei tu bujor? Cu pieptu-ţi cu dor Dar bine tu fragă Care îmi eşti dragă Stai şi te opreşte Cu mine vorbeşte. Eu nu sunt bujor Şi sunt un fecior Ce vreau să mă-nsor Şi sunt plin cu dor. Vreau să te iubesc Nu să te-amăgesc Cu doru-ţi vorbesc Şi astfel glăsuiesc. Eu mi-s de departe Şi-am un dor aparte Vreau să-ţi rup o floare Din soare răsare. - Vino mâine-n zori De vrei să te-nsori Vin la mine-acasă Mă ceri de mireasă Şi-ţi voi fi soţie Până voi fi vie. - Ascultă tu floare Hai la mine-n vale Vin la mine-acasă Ca să-mi fi mireasă. Ea pe gânduri sta Şi se cumpănea Şi-o luăm agale Spre satul din vale. Şi ajunşi acasă Ce vedem în poartă Se arată-n poale Mama mea din vale. Eu i-o arătai Pe fata de crai, Ne îmbrăţişarăm, Şi ne sărutarăm, Mama bucuroasă Ne pofti în casă Ne pofti la masă... Şi în zori de zi Ea aşa-mi vorbi - Tu, astăzi te-nsori Pleci dintre feciori Cu o floare aleasă Ce-ţi va fi mireasă, Floarea Malului Şi a dorului, Tu, bujor iubit, Cu tin’ mă mărit, Hai la mine-acasă, Mă ceri de mireasă Şi-ţi voi fi soţie Până ce-oi fi vie. Dar ajunşi în deal La satul ei „Mal” Ne primi în casă Bătrâna-i zgriboasă Şi când-o auzit Ce am hotărât O încremenit! Şi pocni din palme Mai să-ngălbenească! Numai să ne-oprească. Noi ne-am sărutat Şi am suspinat, Ea rămase-n poartă Şi eu am plecat... Dar de-atunci, o floare Se uită la vale La bujor din cale Şi suspină-a jale.
Iunie 1977 Banat, anul IX, nr. 8, 2012
Page 1 |
Page 2 |
Page 3 |
Page 4 |
Page 5 |
Page 6 |
Page 7 |
Page 8 |
Page 9 |
Page 10 |
Page 11 |
Page 12 |
Page 13 |
Page 14 |
Page 15 |
Page 16 |
Page 17 |
Page 18 |
Page 19 |
Page 20 |
Page 21 |
Page 22 |
Page 23 |
Page 24