Banat 7 Mihai Murariu Europa XXI


de pe Coastă, un păianjen mercantil care ştia toate căile de intrare şi ieşire prin inelul de vegetaţie ce îi înconjura imperiul mlăştinos. În adâncimile sale nebănuite se amestecau adeseori şi căi şi oameni şi lucruri preţioase. Toate acestea se puteau scufunda cu aceeaşi violenţă la un singur cuvânt al său atunci când oamenii folosind căile sale nu aveau destule lucruri preţioase cu care să plătească drumul mai departe. Ca de atâtea ori, o parte din norocul ta-


D


eşi unii l-ar fi numit un simplu traficant sau bandit norocos, tatăl său era cel mai mare comerciant


Cântecul S


(2)


o masă masivă de bronz murdar brăzdat de zgârieturi, un sac rotund de aramă sângerie care îi vânase visele băiatului de când îşi putea aminti.


să umble bine, pentru că “numele, mai ales cele adevărate erau periculoase, puteau fi folosite pentru a găsi, a sfărâma, a des- face.”


e opri. Undeva înăuntrul acelei sfere neterminate, mama îi pre- sărase numele când încă nu putea


tălui se ridicase pe sprijinul mamei, o femeie cernită la înfăţişare, cu două tăieturi aspre în loc de ochi, mereu pregătind ceva în bu- cătăria care îi servea drept laborator şi mă- celărie. Băiatul auzise odată o servitoare şoptind


că negreala din sufletul ei e întrecută doar de misteriosul lichid al marelui cazan de bronz pe care îl ţinea zi şi noapte sub foc şi fierbinte. În bolboroseala dinăuntru, femeia simţea mirosuri şi părea că poate gusta ima- gini şi viziuni din toate colţurile timpului. Oricât de amară şi de distantă ar fi părut pentru cei care nu o cunoşteau, băiatul ştia că indiferent ce s-ar fi întâmplat, ea ar fi ră- mas mama lui, că l-ar fi protejat de orice pericol. Severă cu el era doar pentru că de ceva vreme tributul celor din mlaştină se îm- puţinase, iar din răsărit sosiseră veşti neli- niştitoare despre un om cu chipul de leu şi privirea de aramă, un mare vrăjitor şi sfânt, ce vindeca bolnavii şi cobora focuri celeste asupra ereticilor şi necredincioşilor. Câţiva părăsiseră deja mlaştina ca să-l audă vor- bind, iar numărul lor creştea în fiecare zi. Însă toate aceste griji aveau să dispară.


Acum că avea o asemenea perlă, totul avea să fie mai bine. Mama poate o să-l mângâie pe creştet, ca atunci când era micuţ, şi n-o să-l mai ameninţe că îl abandonează în pă- dure. Chiar şi tatăl avea să fie mulţumit, în sfârşit, după atâtea căutări, chiar dacă băiatul nu putea înţelege de ce o singură perlă – chiar şi una atât de frumoasă şi atât de greu de găsit – putea fi atât de importantă pentru el. Poate că şi oamenii care îl plăteau de obi- cei pentru lucrurile găsite împrejurul lacului şi mlaştinilor aveau să fie mai puţin încrun- taţi...


mestec de vegetaţie cu pământ şi piatră, un colos amorf care semăna cu un pumn sau cu o inimă murdară, pompând aer în pădurile din jur prin cele câteva tuneluri secrete pe care locuitorii de dinainte le ridicaseră cumva în pământul atât de înşelător.


Ascunzătoarea tatălui său era un a-


rămâneau în picioare doar prin forţa voinţei mamei, care, pe oriunde trecea, lăsa o dâră nevăzută ca de mosc ce ar fi împietrit şi o flacără. Trecu pragul cu un zâmbet larg, fără


D


eşi mlaştinile nu începeau cu a- devărat decât la mare depărtare, băiatul credea că tunelurile mai


să-şi dea seama că poarta întredeschisă ar fi trebuit să fie ferecată la un asemenea ceas în noapte. Fierbinţeala perlei devenise aproape


erau primiţi diferiţii vizitatori, care uneori veneau chiar din Afară pentru a cere vreun favor stăpânului Coastei. Mai departe era încăperea unde tatăl îşi


lichidă în mâna lui, însă nu simţise nicio clipă vreo durere. Cunoştea foarte bine încăperile dinăuntru, chiar şi fără lumina unor lumânări. Chiar aproape de intrare era sala unde


ţinea hărţile şi instrumentele de calculat aur, pietre, stele şi suferinţă, nişte maşinării com- plicate şi fine ca trupul de ţânţar, pe care doar el putea să le mânuiască potrivit. Băiatul trecu pe vârfurile picioarelor pe


mare să-şi poarte de grijă, şi-l va primi din nou. Abia atunci îşi dădu seama că ceva nu era la locului lui. Focul etern care încălzea baza cazanului de bronz fusese stins, iar în loc zăcea doar cenuşă neputincioasă. O pală de vânt trânti poarta de la intrare, iar perla se topi în mâna lui cu un şuier ca de gheaţă. Patru umbre se prelinseră afară din ultima cameră, acolo unde părinţii dormeau. Sub ochii lărgiţi de spaimă, patru băr-


Cândva, atunci când va fi destul de


de studii şi documentare Simion Dănilă


baţi îl măsurară pe băiat de sus în jos. Chi- purile lor erau frumoase, cizelate, perfecte, precum acei îngeri imposibil de prins pe un pergament sau în piatră în lipsa darului divin. Asemenea unor giganţi erau cei patru, păşind ca într-un singur trup, fără să facă zgomot. O aură plăpândă se răspândi fugar în


mod demonstrativ, legăturile ei cu noii stăpâ- nitori, înmânându-i lui Hitler, cu prilejul vizitei acestuia la Arhivă în ziua de 1 noiembrie 1933, memoriul antisemit tipărit al răposa- tului ei soţ Bernhard Förster, pe care el îl a- dresase în 1880 lui Bismarck. Elisabeth a găsit nimerit momentul acesta ca să-i vor- bească Führerului despre mişcarea antise- mită anterioară din Germania şi i-a raportat despre acţiunile pretins evreieşti îndreptate împotriva soţului, prigonit până în îndepăr- tatul Paraguay. (Nu mult după aceea, în 6 decembrie, în a opta adunare ordinară a membrilor Societăţii Prietenilor Arhivei Nietzsche s-a făcut afirmaţia că acest me- moriu a conţinut încă de atunci toate dezi- deratele cercurilor naţionale cu referire la problema evreiască, ridicate în epoca mo- dernă şi realizate în mare parte de naţional- socialism.) Informaţiile despre întâlnirea cu Hitler


C


u privire la „chestiunea evreias- că“, sora lui Friedrich Nietzsche şi-a arătat, de asemenea şi în


jurul lor, luminând câteva clipe sângele şi corpurile mutilate din dormitor, înainte ca totul să se cufunde din nou în negură. Cei patru se mişcară din nou mai aproape, iar în umbra nopţii, băiatul nu putea fi sigur unde începea un contur şi se termina altul. Doar feţele şi umerii puteau fi distinse cu uşurinţă. Primul om părea cel mai înalt, masiv mai degrabă, şi puternic ca un taur. Avea părul alb, iar cicatricea care îi brăzda bărbia, nasul şi fruntea lată îi trecea exact de-a curmezişul privirii cenuşii. Aceia nu erau ochi vii. Însă acesta îl auzise şi îi chemase alături pe ceilalţi trei. Al doilea scrută încăperea cu o privire de azur înainte să-şi dea pe spate coama bo- gată şi aurie, adulmecând lent în direcţia bă- iatului. Un mârâit de leu i se strecură prin barbă. Următorul era mărunt, slab, cu tră- sături delicate dar ascuţite cu fineţe, vizibile chiar din spatele coifului împodobit cu ne- numărate pene de vultur, o mască ce îi a- coperea ochii, dar prin care băiatul se simţea, mai mult ca oricând, privit. Ultimul, cu o faţă care aducea şi a bărbat şi a femeie, îi zâmbi în timp ce mâinile sale întinse păreau să-i refacă forma şi chipul, pipăind, sim- ţindu-i viaţa şi iureşul care stătea să-i explo- deze în inimă.


car să ţipe, picioarele deja îl purtau cu iuţeală uluitoare departe de casă, printre ierburi şi tufişuri, pe cărări secrete, prin margini de mlaştină, până în adâncul verde-negru al pădurii. Alergă vreme de mai multe ceasuri,


A


uzi din nou poarta deschizându- se cu un trosnet sec în spate şi înainte ca să se poată gândi mă-


(17) Ni etzscheana Centre nietzscheene


era văduva unuia dintre primii antisemiţi germani, lumea o credea pe ea însăşi antisemită, lucru complet neadevărat. De fapt, o seamă dintre bunii ei prieteni erau evrei. Pe de altă parte, ea înţelegea că apă- ruse un puternic curent antisemit în actuala Germanie. Motivul era că anumite profesii, în special medicina, dreptul şi finanţele, erau dominate într-o proporţie mare de evrei, în timp ce neevreii se aflau în şomaj. Ea adăuga că, oricum ar sta lucrurile, era ne- drept să-i persecute şi că unii dintre prietenii săi evrei au venit la ea pentru a-i cere asis- tenţă, în speranţa că ea ar fi dispusă să-i atragă personal atenţia lui Hitler asupra cazului lor. Nu era sigură de rezultat, dar conta pe faptul că «vor fi date legi mai puţin dure, încât cele mai bune elemente ale a- cestei rase străine să poată rămâne în Ger- mania».


provin din jurnalul Elisabethei, fiind o altă dovadă abjectă a ipocriziei sale, căci, la pu- ţină vreme după aceea, într-o scrisoare către binefăcătorul ei evreu Ernest Thiel (ban- cherul şi industriaşul suedez despre care am mai vorbit şi ale cărui donaţii făcute Arhivei Nietzsche s-au ridicat, până la moartea Eli- sabethei, la o jumătate de milion de mărci), îl asigura că ea n-a împărtăşit antisemitismul soţului ei şi că deplânge prigonirile evreilor din Germania. În aceeaşi perioadă, de altfel, ea îi fe-


ricea cu acelaşi raport ca cel dăruit lui Hitler şi pe alţi lideri nazişti şi chiar pe principalul donator al Arhivei, Philipp Reemtsma (1893- 1959, mare fabricant de ţigări, care a donat anual Arhivei, între 1929 şi 1945, câte 28.000 de mărci). H. F. Peters, autorul lucrăriiZarathustra’s


Sister (New York, 1977), descrie mai pe larg relaţiile Elisabethei cu Thiel. Preluăm şi noi câteva fragmente din traducerea franceză a cărţii realizată de Monique Poublan,Nietzsche et sa soeur Elisabeth, Paris, 1978, p. 314- 316 (dintr-un exemplar care a aparţinut scri- itorului lugojean Gheorghe Alexandru Ian- covici, păstrat azi în fondul omonim al Bi- bliotecii Municipale Lugoj): „Cu toate acestea, atunci când, în scri-


Hitler, căci Elisabeth s-a bucurat din toată inima când i-a primit «magnifica scrisoare despre Hitler». I-a răspuns cât de mult s-a înseninat văzând «că un spirit atât de in- dependent şi de luminat ca al tău şi-a format despre Hitler o opinie aşa de favorabilă, mai ales într-un moment în care se colportează în străinătate cele mai stupide minciuni pe seama Germaniei». L-a invitat pe Thiel să vină la Weimar pentru a constata el însuşi până la ce punct radiază toată lumea. Ea a primit numeroşi vizitatori din străinătate, studenţi americani, profesori români şi tineri englezi care s-au exprimat despre noua Germanie cu un entuziasm comparabil cu cel al germanilor înşişi. Dar Thiel declină invitaţia. Încetul cu


S


e pare că Thiel a dat un răspuns foarte încurajator acestei lungi şi entuziaste profesii de credinţă în


sorile ei către prietenul său suedez şi nearian, se abandona cu o asemenea revărsare de entuziasm elogiului Germaniei hitleriste, Elisabeth era conştientă că ar trebui să dea o explicaţie violenţei persecuţiilor al căror obiect îl făceau evreii. Îi declara lui Thiel că le deplânge şi le califică drept excese comise de câţiva membri răzleţiţi şi puţin importanţi ai partidului, ale căror uneltiri vor fi curmate în curând. Dat fiind că ea


oprindu-se doar câte puţin de fiecare dată când îşi simţea pieptul arzând. Copacii se aplecau asupra lui în forme fantastice a- ducând a corăbii şi casete cu nestemate, a oase şi a trupuri îmbrăcate în argint viu. Îşi privise odată palma stângă într-unul


încetul, scrisorile lui devin mai critice, şi Elisabeth îl avertizează să nu se lase păcălit de o propagandă ostilă. Presa străină zu- grăvea un portret complet eronat al situaţiei din Germania. Era de o falsitate extremă să pretinzi că poporul german, privat de libertate, se simţea oprimat. Dimpotrivă, el se simţea eliberat de ameninţarea pe care comuniştii şi alţi indivizi de aceeaşi teapă o făceau să planeze deasupra lui. După atâta timp, Germania redevenise, în sfârşit, o ţară în care domnea ordinea publică. Dacă în primele luni fuseseră comise unele excese, Thiel trebuia să-şi aducă aminte că treceam prin chinurile unei revoluţii şi că acestea nu se petrec niciodată fără vărsare de sânge. În acest timp, Hitler în persoană o asigurase că nu va tolera cruzimi inutile. [...]


ială că a preferat să evite o controversă pe teme politice cu vechea lui prietenă.“


N


din acele popasuri. Nimic nu mai rămăsese acolo din perlă în afară de o pată. Culori fără număr îi curgeau printre petale. Într-un târziu simţi aerul răcindu-se, iar


negura se ridică din jur. Puterile îl părăsiseră, iar fuga lui devenise aproape o şerpuire, apoi un pas măsurat şi greu. Trecând de lizieră, se prăbuşi epuizat pe nisipul moale, încă res- pirând sacadat. O lună plină îi lumină trupul cu albeaţa


sa, ridicându-se peste apele mării la care ni- meni nu ajunsese vreodată.


lângă ea, sperând să nu trezească vreuna dintre acele creaturi tăcute de fier din somnul lor. Bucătăria se desfăcu deodată înaintea lui largă. Şiraguri de carne, ciuperci, legume, bucăţi de viaţă şi fărâme de pericole nespuse atârnau pe sfori înnegrite de fum legânân- du-se greoi, asemenea epavelor încă plutind, în curentul ce venea dinspre coridor. În cen- trul camerei aştepta oribilul cazan clocotitor,


înalţi şi subţiri sprijineau ce mai rămăsese dintr-un schelet uriaş, lăsat acolo să vegheze răsărituri, apusuri şi să nască întrebări. De undeva, de dincolo de mlaştinile


B


ăiatul se rezemă în coate, privind noaptea scânteind în valurile blânde. În zare, şiruri rare de pari


timpului, ale culorii şi emoţiei, băiatul simţea, cu fiecare bătaie a numelui său adevărat, ieşind la iveală cântecul murenei.


Banat, anul IX, nr. 8, 2012


u există nici urmă de vreun răs- puns din partea lui Thiel la efu- ziunile Elisabethei. Fără îndo-


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24