


6 Banat


în privinţa valorilor pe care fusesem dispuşi să le cultivăm, pe scurt, ne-am maturizat. – Vrei să sugerezi, deşi eviţi cuvântul,


cept al său respectat cu stricteţe.)


că ne-am cam blazat. – Din fericire, noi încă nu. Câtă vreme


ne mai emoţionează o sonată de César Frank, o simfonie de Mahler, un poem de Eliot sau o pânză de Van Gogh, înseamnă că mai păs- trăm ceva din frăgezimea sensibilităţii de o- dinioară, că n-am ajuns încă în stadiul acela regretabil când nu te mai mişcă nimic. Nici n-ar fi de dorit să ajungem, fiindcă asta nu ar însemna maturizare, ci ar echivala cu o moar- te anticipată.


tip comod Merceanu ăsta, poreclit „Orphe- brus“ în memoria constructorului dac, autor al atâtor edificii magnifice, eroul lui adorat, despre care ţinuse o conferină palpitantă la Casa Armatei, în urmă cu mulţi ani. Inteligenţa lui, penetrantă de o caustici-


C


onchizând astfel,Orphebrus zâm- bise vag, îi strânsese mâna şi se îndepărtase precipitat. Nu era un


tate inclementă, nu putea să nu irite. În pre- zenţa sa erai într-o permanentă stare de aler- tă: să nu te surprindă cumva neblindat în- tr-un sistem de argumentaţii inexpugnabil. Dar chiar şi dacă ar fi fost protejat de vioi- ciunea lui, descoperea mai totdeauna străji adormite ori poarta neferecată prin care pă- trundea în cetate şi o nimicea, zâmbind tri- umfător. Nu cinic. Nu maliţios. Doar satisfă- cut că şi-a dovedit sieşi,o dată mai mult, ar- guţia, capacitatea de a mobiliza şi a lansa în luptă argumente peremptorii, culese din pa- noplia unei vaste culturi şi mânuite cu vivaci- tatea unui luptător consumat. În fapt, Orphebrus vizitase (s-ar putea


Aci, în confruntările lui cu sine, îşi aveau o- bârşia notele despre cărţi, cronicile lui plas- tice şi dramatice totdeauna atât de vii, de sagace, publicate în diferite reviste. Le scria încet, cu zgârcenie, dintr-o perpetuă criză de timp. Fiindcă acesta e adevărul: Orphe- brus era un complexat al timpului. Obsesia lui era dictonul angoasantFugit irreparabile tempus, timp pe care se străduia din răsputeri să-l facă, în măsura posibilului, cât mai fertil. De aici tempoul trepidant al existenţei sale cotidiene. Trecea prin viaţă şi printre semeni aproape alergând, hărţuit de panica clipei ce se scurge dintr-o clepsidră imaginară nefer- tilizată îndeajuns. De aici şi debitul lui verbal atât de caracteristic – precipitat, vijelios ca un râu prăvălitor de munte. Avea prea multe de spus. Sărea peste anume sensuri – evi- dent, presupuse a fi aprioric ştiute – ca peste bolovani şi stânci barând avântul unui torent cu tunete, înspumări şi cascade. Cel ce i-ar fi urmărit firul raţionamen-


A


şternute pe hârtie, dezbaterile lui lăuntrice ar fidevenit eseuri scân- teietoare. Câteodată şi deveneau.


spune studiase) principalele muzee europene şi parcursese cultura universală în lung şi-n lat (dispunea de zeci de caiete cu note, ex- cerpte, trimiteri şi scheme sinoptice alcătu- ite sârguincios), aşa încât consideraţiile sale despre orice problemă, dar în special despre artă, erau nu numai competente, ci şi deose- bit de subtile, putând fi indelebilă marca unei originalităţi îndrăzneţe şi deconcertante. Stă- pân pe cinci limbi străine, circula cu dezin- voltură prin diverse literaturi aprofundate te- meinic. Astfel, aprecierile lui de ordin estetic se completau, organic şi fericit, cu reminis- cenţe livreşti, împrumutate beletristicii antice şi moderne. Orphebrus nu făcea parte din tagma snobilor omniscienţi şi prezumţioşi care, într-o reuniune publică ori intimă, mo- nopolizează arogant şi tiranic întreaga dis- cuţie şi-o transformă într-un soliloc, de fapt logoree. Cunoştea astfel de specimene re- barbative care se delectau degustându-şi ceasuri în şir propria lor elocinţă şi întreru- pând, casant şi sever, pe cel ce s-ar fi încu- metat să insinueze, timid, o părere. De regulă, prefera să rămână izolat în


vreun colţ de salon şi să urmărească, impasi- bil şi sarcastic, figurile perindate pe dinain- te-i. Dacă cineva se întâmpla să-i ceară pă- rerea într-o chestiune oarecare, răspunsul venea prompt şi clar ca un diamant cu faţete şlefuite meşteşugit. Fineţea spiritului său era cu trimiteri la


telor într-o controversă ar fi rămas descum- pănit constatând că acesta, din ce în ce mai insesizabil, angajat în sinuozităţi imprevi- zibile, a sfârşit prin a-i scăpa insidios, rea- părând victorios doar la concluzii. Dar nu insista. Luându-şi seama că iarăşi, irecupe- rabil, timpul s-a evaporat, pleca zorit într-a- le lui, lăsându-şi auditorii surâzători şi per- plecşi. Un vârtej fascinant le trecuse pe di- nainte şi acum rămăseseră privind în ur- mă-i consternaţi şi admirativi. Orphebrus nu era însă doar un tip dis-


cinaţie auditivă, îl auzea. Dacă cineva i-ar fi spus că nu e deloc halucinaţie, ar fi confir- mat-o cu toată convingerea. Iar acum, după cinci ani, iată, era invitat


la un simpozion, în cadrul căruia va fi evocat arhitectul, eseistul, poetul, mai precis omul Orphebrus. Pur şi simplu omul. Îşi luase an- gajamentul că va vorbi şi dânsul. Nu se pri- pise oare? Ce va spune? Nu-şi schiţă niciun plan al cuvântării. N-avea nevoie de aşa ceva. Va vorbi spontan, ca şi când Orphebrus ar fi de faţă şi îl va asculta zâmbind, dintr-un colţ. Numai improvizând va avea certitudinea că spusele îi vor fi absolut sincere, despuiate de orice formalism, de orice nuanţă conven- ţională.


tele, care se întoarseră şoptind, ce-şi vor fi zicând? „A sosit şi cel mai bun prieten al lui Orphebrus. De ce a-ntârziat? Ce ne va spune?” La masa lungă din faţă, prezidiul era


C


cursiv. Practic vorbind, pe tărâm profesional n-avea rival. Era un fapt – chiar dacă nu fă- ră invidie – unanim recunoscut. Proiectele sale, trecute de pe planşetă pe teren, încântau ochiul şi mintea deopotrivă. Pe litoral şi la munte, în centre universitare şi în staţiuni balneare, construcţiile concepute şi realizate de el se distingeau prin soluţii ingenioase, eleganţă şi sobră modernitate. Brazilianul Niemeyer, care îi urmărise atent activitatea, îl amintise într-o lucrare. Vreme de trei dece- nii, Orphebrus îşi demonstrase creativitatea în mod strălucit. Apoi... Apoi avu loc catastrofa. Orphebrus fusese într-un scurt conce-


ând păşi în sala de festivităţi, Pa- naite se trezi în prezenţa unei mulţimi de capete de toate vârs-


*


format din cadre didactice ale Liceului de Construcţii la care Orphebrus ţinuse prele- geri, un arhitect de la Centrală şi doi cores- pondenţi ai revistelor din Capitală la care de- functul colaborase ani în şir. În rândul întâi, la loc de onoare, erau tatăl lui Orphebrus, un bărbat simplu, uscăţiv, fost acar, surorile lui şi Sandina, văduva cu fetiţa de cinci ani. Directorul liceului pronunţă cuvântul de


deschidere, după care prezentă, rând pe rând, pe vorbitorii care se succedară la tribună. Fără emfază, în termeni lapidari, dar vi-


branţi, fiecare se strădui să evoce figura şi meritele excepţionale ale celui comemorat. Aşa cum era şi de aşteptat, unii scoaseră în relief talentul remarcabil al arhitectului, care se distinsese încă din facultate, fiind în toţi anii cap de promoţie; alţii, aptitudinile lui de dascăl şi pedagog. Reporterii subliniară va- loarea eseurilor şi studiilor atât de substan- ţiale pe care le publicase Orphebrus în timpul vieţii şi care s-ar fi impus să fie înmănun- cheate neapărat în volum. Un bătrân inginer constructor, cu care


diu în ţară şi urma să se înapoieze cu avionul la Teheran. Sandina, soţia sa, care născuse abia cu câteva zile în urmă o fetiţă şi nu ieşise încă din spitalul de maternitate, nu-l putuse însoţi la aeroport. Îl acompaniase în schimb Panaite. Orphebrus părea cuprins, în acele ultime clipe, de o stranie surescitare. Îi istorisea o mulţime de anecdote cu arabi şi iranieni, când, brusc şi nemotivat, schim- bare de ton şi, fără nicio legătură cu cele re- latate până atunci, rosti grav: – Îţi aminteşti desenul cu care se încheie


Le petit Prince de Antoine de Saint-Exupéry? Scosese din buzmar o cutie de chibrituri


geometrie şl silogism. Avea oroare de truis- me şi diletantism, dar nu se sfia să cocheteze cu paradoxul ori să manevreze sofismul, ce- ea ce făcea cu o abilitate de virtuoz. Ajutat de figura sa bronzată şi striată de trăsăturile seducătoare ale expresivităţii virile, la care se adăugau sprâncenele mobil circumflexe şi timbrul cald, învingător al vocii baritonale, e firesc ca Orphebrus să fi fost un răsfăţat al sexului estetic (pe care părea a-l dispreţui la modul condescendent) şi un temut adver- sar în dispute profesionale. – Cu „Orphebrus“ nu te poţi măsura.


şi schiţase pe capac, cu un crâmpei de cre- ion, două dune de nisip din deşert, iar dea- supra lor o singură stea. – Atât a mai rămas din toată povestea. Acestea au fost ultimele lui cuvinte. Pe


urmă trecuse pe lângă stewardesă, urcase scara mobilă, îi făcu un semn de rămas-bun şi dispăru în interiorul avionului Boeing, care, după câteva ore, urma să se prăbuşească ră- pindu-i-l pentru totdeauna. Ceea ce conţinea sicriul reîntors câteva


Are răspuns pregătit în orice problemă şi te dă gata. A-l provoca, a te angaja cu el într-o controversă e totuna cu a-ţi semna dinainte sentinţa eşecului sigur. El n-a cunoscut ni- ciodată eşecul. Preopinenţii lui, da. Invariabil. Era opinia generală despre dânsul. Nu întrupa figura eruditului arid, produs


zile mai târziu, pe calea aerului, de la locul accidentului, erau resturile unui trup carbo- nizat şi chircit, ales dintre altele zeci, la fel de oribil desfigurate, presupus a fi al lui Or- phebrus. Să fi fost cu siguranţă el cel pe care, în prezenţa zdrobită a Sandinei, îl de- puseseră în mormânt? Ce importanţă mai avea? Aci sau aiurea, pe Orphebrus îl înhu- maseră în măruntaiele Terrei. La scurtă vreme după ceremonia fu-


prăfuit al unei îndelungi hălăduiri printre to- muri. Simţeai că ideile nu zac într-însul clasi- ficate în fişierede unde, la nevoie, apar tema- tic şi abundent. Le trăia în stil tumultuos şi le domina cu luciditate acută. Formulându-şi opiniile, nu făcea paradă de cunoştinţe etalate ostentativ şi emise sentenţios, parcă dinadins spre a cuceri aplauze ori a scandaliza. Nimic mai străin de el decât dorinţa de a plăcea, a stârni admiraţia ori pur şi simplu de a epata. Formulările sale erau expresia unei armături spirituale solide, ale unor structuri consoli- date, cu temelii înfipte în mari adâncimi. Se ferea să înfiripe un dialog cu platitudinea sau cu preţiozitatea infatuată. El însuşi un orgo- lios, detesta suficienţa altora. Prefera mutis- mul şl monologul interior interlocutorului monocotiledonat şi inoportun. Avea în sine un partener de discuţii in-


citant, la fel de informat ca şi dânsul, cu ca- re nu se plictisea să discute la infinit. („A dis- cuta nu e a divaga, ci a elucida“ era un pre-


colaborase decenii de-a rândul relevă simţul psihologic, tactul şi generozitatea de care Orphebrus dăduse dovadă când condusese şantiere cu zeci de ingineri, tehnicieni, plani- ficatori, normatori şi muncitori în subordine. O impresie deosebită făcu Ciobănică, un fierar betonist foarte priceput în meserie, dar îndărătnic şi cârcotaş, cu care Orphe- brus avusese numeroase discuţii.Omul îi a- duse un omagiu neaşteptat, recunoscând în public că în ce-l priveşte fusese o lichea şi că „bine a făcut domnul arhitect că m-a sanc- ţionat. Ştiu că mă preţuia ca meşter, dar asta nu l-a împiedicat să mă pedepsească odată când am venit în stare de ebrietate pe şantier. Mai rău m-a durut nu sancţiunea bănească, ci muştruluiala nemiloasă pe care mi-a făcu- t-o între patru ochi. De atunci n-am mai avut curaj să dau faţă cu dânsul până cînd, în- tr-o bună zi, văzându-mă cocoţat la al şaselea etaj pe nişte cofraje, m-a chemat la dânsul poruncitor: „Ciobănică!“ (pe mine mă trecu- seră sudorile de spaimă), după care şi-a des- creţit fruntea, mi-a zâmbit aşa cum numai dânsul ştia să zâmbească, de te încălzea la inimă şi mi-a întins mâna. Mă iertase. În zi- ua aceea am fost tot atât de fericit ca în Joia patimilor, când Zamfira mi-a născut primul prunc.“ La un semn al directorului, arhitectul


nebră, Panaite plecă într-o croazieră plănuită mai de mult pe Marea Neagră. E firesc că nu-i tihnise călătoria. Rezemat stingher de parapet, privea îngândurat în larg. O duduie care îi dădea târcoale încercă de câteva ori să încropească o conversţie, dar din răspun- surile lui monosilabice înţelese că omul prea e absorbit de lumea lui interioară şi-l lăsă în plata Domnului. Din miile de scânteieri ale vălurelelor


jucăuşe, lui Panaite i se părea că se recom- pune, proiectat pe ecranul său dinăuntru, chipul uimitor de limpede al prietenului plecat dintre vii. La Yalta, în umbra chiparoşilor şi în fe-


eria magnoliilor înflorite exuberant, la Alup- ka, în fastuosul palat al prinţului Voronţov, în superbul parc Riviera din Soci, pretu- tindeni imaginea lui Orphebrus îl urmări ob- sesiv. Îl purtă cu sine, în sine. Nu numari a- tât. Oricât de bizar şi de incredibil ar părea, dialogurile lor interioare (căci erau dialoguri, nu solilocvii) continuau. Ştia precis ce repli- că ar da (va da) Orphebrus. Ca într-o halu-


Banat, anul IX, nr. 8, 2012


Panaite se apropie calm de pupitru, îşi reze- mă fruntea în palmă, pentru a-şi aduna gân- durile şi vorbi: „Răspund din toată inima a- mabilei invitaţii ce mi s-a făcut de-a participa la această emoţionantă comemorare, ca unul care l-am cunoscut pe Alexandru Merceanu, recte „Orphebrus“, încă de pe băncile Poli- tehnicii. Mi-am propus să vă evoc pe un Orphebrus deosebit de acela pe care vi l-au descris antevorbitorii mei. Ei vi l-au prezentat sub trei ipostaze: ca profesor la catedră, ca şef de şantier şi ca scriitor. Eu socotesc că portretul lui în cărbune ar fi incomplet şi neviabil, dacă nu ar fi subliniate anume tră- sături necunoscute ale caracterului său. Or, eu tocmai de aceea mă găsesc aici, ca să le evidenţiez fără reticenţă, ca să confer un plus de relief, de expresivitate şi de viaţă u-


nui portret care altfel ar fi rămas estompat şi convenţional. Orphebrus pe care îl voi în- făţişa eu va fi cel privit din punctul de vedere al colegului de facultate şi din acela al puter- nicului sentiment, durabil şi neînfrânt nici de moarte care se numeşte prietenie.“Urmă apoi evocarea anilor de studenţie, începând din momentul când am făcut cu-noştinţă. „Aşa a început prietenia noastră, care


a durat până când Orphebrus a plecat dintre noi. Aş vrea să subliniez aici un lucru. Ade- vărata prietenie, mai ales în anii de formaţie intelectuală, se întemeiază pe afinităţide gus- turi, pe discuţii pasionate în legătură cu pro- blemele de cultură, pe o influenţă pozitivă, pe stimulare în creaţie, pe critică reciprocă lucidă şi constructivă. Această interacţiune pozitivă a existat şi a avut efecte fertile pentru amândoi.


Într-adevăr? Eu aş avea curajul să afirm: aţi avut doar impresia că-l cunoaşteţi. Fiecare dintre noi poartă în cursul vieţii una sau chiar mai multe măşti, după împrejurări, după oa- menii cu care avem de-a face. Şi nu e vorba numai de o mască a ipocriziei. Chipul pe care îl arăţi la un moment dat e doar un as- pect al insului tău, superficial şi pasager, nu fotografia neretuşată a personalităţii tale ve- ridice şi permanente, nu imaginea fidelă a a- celuia care eşti realmente, ci a aceluia care ai vrea să se creadă că eşti. Sociologul fran- cez Gaultier numeşte această tendinţă bova- rism. Sunt convins că majoritatea dintre dum- neavoastră l-aţi caracteriza cum au făcut-o vorbitorii care m-au precedat, accentuând sau diminuând unele dintre trăsăturile rele- vate. Ba va găsi şi unul care, poate, va pretin- de că în pofida calităţilor sale ieşite din co- mun, Orphebrus fusese doar un epicureu al ideilor, dar nu un ins mistuit de o dramă in- terioară. Ba era! – voi afirma eu şi, spunînd asta, nu mă refer la niscaiva confidenţe in- time, la cine ştie ce secrete ale vieţii lui, al căror depozitar ar fi cel ce vă grăieşte în clipa de faţă.Dovada cea mai peremptorie a dramei şi a dramatismului său lăuntric sunt propriile lui poezii. Nu cele publicate, ci ace- lea pe care mi le-a încredinţat mie şi din care, cu voia dumneavoastră, am să vă citesc câ- teva, absolut inedite. Veţi găsi în ele mărturi- sirea unui suflet zbuciumat, chinuit de sensul destinului omenesc şi, mai presus de toate, de problematica gravă, obsedantă a morţii. Pe«jovialul» Orphebrus al dumneavoastră, pe care pretindeţi că l-aţi cunoscut, pe spiri- tualul Orphebrus îl obseda ideea morţii. Aşa, ca un laitmotiv tulburător al şfâşierilor lui sufleteşti, ca un presentiment al sfârşitului său prematur. Vreţi o dovadă? O veţi avea în- dată.“ Şi, scoţând din buzunar un caiet, înce- pu să citească doar câteva poezii. Încremeni- tă, sala asculta versurile sumbre, cu accente baudelaireiene şi poveşti pe care Panaite le citea solemn şi aproape în şoaptă. „Acesta – este chipul cel adevărat al lui


A


Orphebrus, cel de sub mască, cel de sub măşti, nu acela pe care vi 1-aţi închipuit. Si acum să închei. Cu puţin timp îna-


inte, Orphebrus îmi făcuse o vizită şi mereu repeta neliniştit: «Hai să mergem! Hai să ple- căm!» De ce insistase atât? Se vede că cine- va din umbră îi făcuse semn şi el trebuia să plece. S-a supus acelei porunci şi s-a tot dus până ce a ajuns într-o împărăţie misterioasă a tenebrelor, unde s-a rătăcit şi de unde nu s-a mai întors niciodată. Să fie chiar aşa? Cu toate acestea, în clipele când l-am evocat, s-ar putea să fi fost în mijlocul nostru. Eu unul l-am simţit pe aproape. Nu este exclus să-l fi simţit şi câţiva dintre dumneavoastră. Iar dacă a venit, n-a făcut-o ca să ne mulţu- mească pentru rememorarea pe deplin meri- tată la care aţi luat parte. Eu, prietenul de o- dinioară în care Orphebrus n-a murit, mă fac purtătorul de cuvânt al mesajului, al în- demnului său cu caracter atât de imperativ: «Fiţi ca mine! Înfăptuiţi!»


C


10. VII ’89 G. Iancovici


cum să vă vorbesc puţin şi despre omul Orphebrus. Mulţi dintre dumneavoastră l-au cunoscut.


a să te călăuzească prin neguri o singură stea, steaua acestui în- demn ne ajunge.“


Pagini realizate de Simion Dănilă


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24