


Banat 13


şit în ceaşcă, turcoaica s-a apropiat şi de dân- sa. Eu m-am nimerit chiar în vecinătate, să-ţi văd şi înălţimii tale viitorul, bayan, i-a şoptit turcoaica prin feregea, ea nu, că n-o intere- sează, că astea-s copilării. Două vorbe, nu- mai, a insistat ghicitoarea, şi i-a ridicat ceaşca de pe farfurie. Doctoriţa, o femeie prea stilată pentru a atrage atenţia prin împotrivirea ei, a rămas cu privirea pierdută în direcţia unui superb leandru, pe care nu contenise să-l admire încă de la venire. Baba s-a uitat bine, apoi a început să clatine din ce în ce mai a- dânc din cap şi a rostit, în cele din urmă, cu un oftat din adâncul pieptului, oh, oh, benim kizim, prea dragă cerului eşti pentru a te lăsa prea mult pe acest pământ!... Nici un muşchi n-a tresărit pe obrazul femeii la auzul acestor vorbe şi nici măcar pentru o clipă n-a contenit din zâmbet. Ca şi cum toate cuvintele ar fi fost pronunţate în altă limbă, necunoscută. Ce, ce, ce-a spus?... s-a interesat numaidecât Anica, fiindcă uitase, într-o clipă de neatenţie, să tragă cu urechea. Fireşte, nu i-a răspuns nimeni. După câte ştiu, doctoriţa a murit în floarea vârstei, iar soţul ei i-a supravieţuit douăzeci şi ceva de ani şi s-a recăsătorit cu o femeie din părţile noastre, pe care Anica avea să i-o aducă în casă. Mai vreo câteva zile să fi rămas atunci doctorul în Orşova şi şi-ar fi cunoscut viitoarea soţie. Dar a plecat şi, cum s-au abătut timpuri grele peste noi, nu l-am mai văzut şi nimic altceva n-am mai auzit de el…Ba nu! ia stai, ceva totuşi am mai aflat, Anica ne-a împărtăşit cândva, după anii războiului, vestea, auziţi, oameni buni, ne-a spus, ce trăsnaie a fost în stare să facă frate- meu, a adoptat un copil! Spuneţi şi voi! Să uite el de mine, surioara lui, şi să-şi ia copil de suflet, să lase tot ce are unui străin!... Ah, numai vipera aia de nevastă-sa l-a îmbro- bodit să facă asemenea prostie. S-o mai prind eu vreodată pe aici!... Câţiva prichindei în apropiere încercau


D


upă ce sporovăiala celorlalţi a reînceput, amuzaţi mai mult sau mai puţin de ceea ce li s-a deslu-


gălăgioşi să înalţe un balon cu aer cald. Ba- lonul, un fel de pungă din folie de material plastic foarte subţire, trebuia umflat prin în- toarcerea orificiului de alimentare cu aer în direcţia brizei. Aerul captat era apoi încălzit de soare, făcând balonul să se ridice. Cucaras, în picioare, cu mâna streaşină


trebuie copii. Ia să fi ştiut doctorul că nu mul- tă vreme după aceea îi va muri soţia, i-ar fi trebuit? Mai ales că şi-a adus apoi o alta în casă, cum ţi-am spus… Sârboaică! Da, sâr- boaică! E periculos să te încurci cu sârboai- cele. Mai dure femei decât ele nu găseşti în partea noastră de lume. Păi ştii ce-au păţit nemţii cu ele în Al Doilea Război, vai de mine, că luptau nebunele cot la cot cu bărbaţii? Odată, cică ar fi găsit nemţii într-un oraş oarecare pe una în durerile facerii, s-au în- durat să-i acorde asistenţă la naştere, când colo, după ce a născut, ea a scos un pistol de la căpătâiul patului şi l-a descărcat în piep- tul medicului care a moşit-o!... Hm! Să te cutremuri când auzi!...


doctorului din Lugoj, a adus-o Avender de peste Dunăre. Da, da, Avender, insistase Cu- caras, amintindu-mi că mai pronunţase acest nume, vecinul nostru, ofiţerul unităţii de grăniceri din oraş. Dat dracului om, individul ăsta. Descendentul unei familii de negustori austrieci, cum ziceam, stabiliţi aici încă de pe vremea Habsburgilor, când cu fostul con- finiu militar, cu afaceri prospere întinse de la Viena până hăt la Sulina. Le-am fost şi lor transportator de marfă o vreme. Frumos copil mai fusese Avender ăsta,


P


e asta, de care veni vorba, şi care va ajunge peste ani de zile, după un şir de fapte incredibile, nevasta


asta nu i-am spus-o Lolitei mele, rămâne în- tre noi, care parcă îţi răscolea măruntaiele. Începeai să-ţi cam cauţi cuvintele când intrai în vorbă cu ea. Prinţesa, ajunsese să i se spu-nă. Şi pe bună dreptate!... şa mândră ţinută avea!


ce era a lui, era a lui!... Nu i-a stat însă capul la afaceri, îi puţea munca de birou, cum se zice, spre disperarea lui tat’su, care nu ştia pe mâna cui o să-şi lase spre administrare i- mensa avere. Înalt, blond, uniforma îi venea feciorului de negustori ca turnată. Când a fost luat la oaste, se zice că l-ar fi băgat ăia în garda palatului regal, la Bucureşti. A făcut şi ceva şcoală militară pe-acolo şi se mai spune că ar fi avut parte de mai multe aven- turi amoroase cu tot felul de doamne din high- life-ul politic ori ofiţeresc, de s-au luat şefii lui cu mâinile de cap. Aşa că l-au trimis la origine, ha, ha, cu rang de căpitan, i-au dat şi funcţie, numai să se vadă scăpat de el. Chipeş om, repet!... Orşovencelor, ce


la ochi, scruta plaja de la un capăt la celălalt. Vântul dinspre uscat, din ce în ce mai vigu- ros, încerca să abată balonul copiilor spre larg. Aceştia se opuneau cu toată energia, sco- ţând ţipete ascuţite. Soarele intrase într-un fel de pâclă, încât dimensiunile discului său păreau să se fi mărit. Asta e prea de tot, murmura Cucaras. E


prea de tot, frate! Toate au o limită. Nu lăsa limpede să se înţeleagă la ce se referă, la gă- lăgia copiilor cu balonul, sau la altceva. Mai că-mi vine să plec să o caut, adăugase. Ceva mă îndeamnă să umblu după ea prin toate ungherele afurisitei ăsteia de staţiuni!... N-ar fi o idee prea bună, îl întrerupse-


să-ţi mai spun, li se scurgeau ochii după el, să vezi ce se mai sclifosea Georgeasca în prezenţa lui, nu mai ştia ce model de beretă roşie să poarte. Ar fi trebuit de-acum să se aşeze şi el la casa lui, dar nu-şi găsise încă pe cineva, familiile mai acătării din oraş îl priveau ca pe un cal breaz, avere, avere, dar când se ştia că era un du-te – vino de femei prin uşa lui, ca la tractir, să-ţi mai dai fata pe mâna unuia ca ăsta?!... Numai dacă ţi-a luat cumva Dumnezeu minţile! În rest, când nu era luat cu treburi de-a-


sem, edificat asupra motivului iritării lui, ris- caţi să vă căutaţi mult şi bine unul pe altul. Şi-apoi, cu piciorul acesta, nu ştiu cât de de- parte puteţi ajunge. Ce-ar fi să-mi spuneţi, mai bine, ce era cu individa aceea, care avea să devină, cum ziceaţi, a doua soţie a doc- torului, cumnatul lui Georgescu din Lugoj!... Şi cum de i-a dus-o Anica, soră-sa, în casă? Iată, iată, se pare că te-am făcut curios


de-a binelea, observase cu un zâmbet larg Cucaras, după ce, ascultându-mi sfatul, îşi reluase locul lângă mine, sprijinindu-se ge- mând de lemnul mâncat de soare şi de ploi al popicăriei dindărătul nostru. Şi eu care crezusem că, împins de păcătosul meu obi- cei de a mă întinde la vorbă, îmi răceam gu- ra de pomană. Şi Lolita, oftase cu nostalgie, mă asculta cândva cu evlavie, deşi mă cam chinuiam cu româneasca mea de atunci, stârnindu-i râsul. Dar mă numea Sindbadul ei drag, acum însă naiba îi mai poate scoate nasul din telenovelele alea interminabile, iar dacă insist să-i mai spun câte ceva îmi zice, măi Istrate, ce-ar fi să mă mai laşi tu pe mi- ne în pace şi să te duci să trăncăneşti cu bo- şorogii tăi pe băncuţa de la stradă.


indcă, nu voiam să-i explic deocamdată in- terlocutorului, mă gândeam să găsesc un mo- ment mai propice pentru asta, că se întâmpla, naiba ştie cum, stranie coincidenţă, ca acel copil adoptat de doctorul din Lugoj să fiu eu însumi. Poate de aia nu mi-a dat Dumnezeu ur-


A


, nu…, protestasem, negăsind cu- vinte pentru a lămuri cauza inte- resului meu crescând. Aceasta fi-


le slujbei militare, de care, în treacăt fie spus, nu i se frângea lui prea mult, Avender îşi trecea timpul la cazinou, unde cât ai fi clipit din ochi îşi înjumătăţea solda la masa de joc. Cu bătrânu-său era mereu în conflict că nu mai înţelegea ăla să-i umple buzunarele ca altădată. Se zvonea că l-ar fi avut la mână contrabandiştii, după ce-i împrumutaseră i- mense sume de bani. Ei, şi a mai făcut rost Avender al nostru


rost la un moment dat de o şalupă de-ţi pica obrazul, alea câteva vedete grănicereşti pe care le avea la unitate nu-l mulţumeau pesem- ne, că aveau motoare mult mai leneşe pe lân- gă ambarcaţiunea asta, de-o cumpărase, nu se ştia cum, de unde, numai ce ne-am trezit într-o bună zi cu ea legată la chei. Sau poate i-o dăduseră ăia, de-şi făceau ei afacerile în spatele lui?!... Am văzut-o şi eu, a cui e asta, am întrebat pe cineva, cunoscător în mate- rie, a lu’ Avender ăl tânăr, mi s-a spus, lucru german, ultimul răcnet, se fac la Passau, se- rie mică, te costă o avere!... Şi Führer-ul ci- că ar avea una. Argo i-a pus numele, scris mare cu roşu pe copastie, ştii tu de unde, de la corabia aia a argonauţilor… Da, da, confirmasem, povestea cu Ia-


rii, ce să-i dea bogătanul din Pojarevăţ unica fată de nevastă! Şi când sârbul îţi spune nu, atunci poţi fi sigur că vorba îndărăt nu şi-o mai ia. Dar şi când sârboaicei i se aprind călcâiele, apoi se face luntre şi punte să-şi ostoiască focul ca nimeni alta! Şi după un scandal straşnic cu ai săi, a plecat fata de nici nouăşpe ani cu chipeşul grăniceri pe neştiute, fără să-şi ia ziua bună de la părinţi, în schimb n-a uitat să ia cu sine ceea ce credea că i se cuvine ca zestre, adică, se zicea, un purcoiaş de galbeni. Că nimeni nu mai păstra nici lei, nici dinari, decât aşa, ca mă- runţiş pentru piaţa de toate zilele, pe vremea aceea. Inflaţia dusese toţi banii de râpă, nu- mai aurul avea căutare, monede, bijuterii, aur să fie. Bineînţeles că le-au luat urma, Aven- der, după câte am aflat, îşi lăsase şalupa în grija unor prieteni la gura Moravei, dar re- pede lămurite despre starea lucrurilor, rudele fetei, mişcare bine calculată, i-au întins o cursă pe Dunăre, cu puţin înainte de Baziaş. Ei bine, dragul meu, ceea ce s-a întâmplat acolo am văzut cu ochii mei. Mă oprisem să iau la remorcă un şlep încărcat cu cheres- tea pe care promisesem unui partener de a- faceri să i-l urc până la Belgrad, stăteam în cabina remorcherului făcând pregătiri de plecare, când aud zgomot de motoare amba- late din amonte. Iarăşi se iau la întrecere niş- te idioţi, îmi spun, că aveau obiceiul unii, mai ales de sărbători, când erau bine afu- maţi, să se ia la întrecere pe Dunăre, lucru nepermis, fireşte, fiindcă nu de puţine ori s-au produs accidente cu urmări nefaste. Duc bi- noclul la ochi şi văd venind din amonte şa- lupa lui Avender, pe care o cunoşteam deja bine, năpustindu-se în jos cu toată forţa, flancată însă de două bărci cu motor dintre cele foarte rapide, folosite mai ales de con- trabandişti, cărora nici vedetele grănicereşti nu prea aveau ce le face, numai dacă le prin- deau cumva în bătaia armamentului din dota- re. Curând mi-am dat seama că nu era vorba de o întrecere a unor nesăbuiţi, ci de un con- flict în toată legea, care se tranşa sub ochii mei cu pistoalele în mână. Şalupa nu mai a- vea nicio şansă de scăpare din cleştele urmă- ritorilor, care o flancaseră, norocul ei ar fi fost doar să-i vină în ajutor vreo vedetă, care să fi patrulat întâmplător la faţa locului. La prora uneia din bărci, în picioare, stătea un individ bărbos, avea o alură de cuceritor vi- king neînfricat bărbosul, încordat ca un arc de oţel, gata să dea piept cu duşmanul. Dacă acela abordează şalupa, nu mai dau doi bani pe pielea lui Avender, îmi spuneam, fiindcă cele trei ambarcaţiuni în goana lor dementă tocmai treceau prin dreptul remorcherului pe care mă aflam, legănându-mi-l sub siajul lor. Cucaras se oprise câteva clipe din rela-


C


um lui Avender i se dusese buhul de cal breaz după apucături, şi de-a stânga şi de-a dreapta Dună-


dânşii. Şalupa lui Avender a dispărut în aval, fără să-şi contenească o clipă goana. N-am mai văzut-o la întoarcere nici la Orşova, a- costată la locul ei ca altădată, se zicea că ar fost dusă şi ascunsă undeva, la Ada-Kaleh, poate, prin vechiul bastion, sau mult mai jos, nici n-am mai văzut-o de atunci, probabil că Avender, prinzând un moment prielnic, a vândut-o.


cercat să stabilească circumstanţele acciden- tului, eventualii vinovaţi. Era însă foarte greu să tragi nişte concluzii, în absenţa oricăror dovezi, în afara mărturiei oamenilor ce au fost de faţă. Dar lucrurile s-au petrecut cu o rapiditate care i-a buimăcit pe toţi, relatările lor fiind contradictorii, în acea zonă, la ceva distanţă, un fel de no man’s land, în mijlocul cursului de apă, care, practic, nu se află sub jurisdicţia nimănui. Aşa că ancheta a trenat, a tot trenat, cred că Avender şi-a pus în miş- care toate pilele şi relaţiile pe care şi le făcuse în capitală înainte de a reveni la Orşova pen- tru a ieşi basma curată, cu toate că şi partea sârbească a deschis o anchetă şi cerea insis- tent colaborarea noastră, asta până când a izbucnit războiul împotriva lor pe la începu- tul lui ’41. De atunci, nimeni nu şi-a mai bă- tut capul cu cele întâmplate. Iar Avender s-a căsătorit cu femeia a-


P


e el l-am întâlnit câteva zile mai târziu în Orşova, era cătrănit rău, se deschisese o anchetă care a în-


ceea adusă din Serbia şi s-a aşezat cu ea în casa lui părintească din centrul oraşului, în vecinătatea noastră, iar la mai puţin de un an după cele petrecute le-a venit pe lume celor doi primul copil. I-am cunoscut şi eu nevasta, curând după măritiş, cum îţi zi- ceam, se purta numai în negru, şi, după ce i-am fost prezentat cu nu mai ştiu care oca- zie, am întrebat-o dacă ţinea doliu după cine- va. După frate-meu, mi-a spus. În acel mo- ment mi-a venit aşa, ca într-o străfulgerare a minţii, s-o întreb dacă nu fusese fratele ei un tip înalt, cu statură atletică, purtând el barbă… Da, da, mi-a confirmat grăbită, l-aţi cunoscut pe Saşa cumva?... Şi atunci mi-a căzut fisa. O fisă grea ca plumbul. Individul acela voinic, vikingul care se ţinea în picioare la prora bărcii navigând bezmetică, omul dezmembrat sub ochii mei, de i-au strâns însoţitorii părţile corpului risipite în apă, fu- sese frate-său!... Cucaras tăcuse brusc, cu faţa adumbri-


tă, parcă retrăind şi mai intens momentele acelea de coşmar. Medeea, am şoptit eu a- tunci, frapat de coincidenţe, numele pomenit deja în ziua aceea în discuţia avută cu bă- trânul căpitan, barbara prinţesă din Caucaz, care şi-a ucis fratele încercând să scape de urmăritorii săi… Să nu mergem prea departe cu presupunerile, încercase să-mi domolească imaginaţia, parcă citindu-mi gândurile, Cuca- ras. Vinovăţia ăsteia nu pare atât de evidentă… În clipa aceea, un tunet se făcuse auzit


son şi Medeea… Euripide a conceput… Aşa, vezi că ştii, se grăbise să mă laude


tare, ritmul alert al povestirii îi tăiase la un moment dat respiraţia. Trăia cele spuse, cu obrazul uşor îmbujorat, de parcă toate întâm- plările evocate s-ar fi derulat înaintea lui. De sub şepcuţa din paie de orez prinsese să i se prelingă pe obrazul stâng un firicel de trans- piraţie. Plaja începuse să se cam golească de lume. Prin peretele popicăriei din spatele nostru se auzeau voci, fiinţa acolo un mic centru de închiriat obiecte de plajă, şezlon- guri, umbrele şi altele de felul acesta. Oamenii le restituiau înaintea plecării. Cineva ridicase glasul, imputând unui client deteriorarea um- brelei de soare. Ceaţa din largul apei parcă devenise mai densă. Atunci s-a întâmplat ceva la care niciu-


Cucaras, încă nu-i spusesem că mă speciali- zasem ca student în literatură universală şi comparată. Bijuterie, cum ziceam, şalupa lui Avender, adăugase el, nu prea mirat în pri- vinţa cunoştinţelor mele de mitologie elină. Probabil că în Grecia de aşa ceva luai cunoş- tinţă în clasele primare, dacă nu mai devreme chiar, din gura bunicilor. Cu şalupa lui circula Avender toată ziua,


maşi, comentase Cucaras, privind spre pri- chindeii care plecau smiorcăindu-se, după ce îşi văzuseră balonul luat de vânt, pentru că nu am deloc răbdare cu copiii, cândva mă bătuse gândul să înfiez şi eu unul, ca doctorul de care vorbeam, poate că, dacă nu ne-ar fi evacuat, dacă nu ne-ar fi mutat păgânii din locuşorul nostru… Cine ştie? La necaz nu-ţi


obişnuia să-şi ia chefliii cu el şi să-i care de colo până colo, ba la Ada-Kaleh, ba la Turnu Severin, ba pe la sârbi… Ei bine, de acolo, de la sârbi, i s-a căşunat lui în cele din urmă să-şi aducă nevastă. I-a căzut lui cu tronc aia şi basta! Ca să vezi ce ţi-e şi cu destinul omului!... Era unica fată a unui bogătan din Pojarevăţ. Frumoasă şi ea, frate!... Phuuu!... Am cunoscut-o îndeaproape puţin mai târziu. Avea ceva straniu femeia asta, nu mi- o amintesc altfel decât îmbrăcată în negru, de parcă ar fi fost mereu în doliu, dar, ce spun eu, chiar şi era în doliu, vei vedea nu- maidecât după cine, că nici eu nu mi-am dat seama aşa, chiar din prima. Avea o privire,


nul dintre cei ce căscam gura la faptele pe- trecute sub ochii noştri nu s-ar fi aşteptat, îl auzisem iarăşi pe Cucaras vorbind. Una din- tre bărci, tocmai aceea în care se pregătea mândrul viking să-şi înhaţe prada, a explo- dat. S-a ridicat o jerbă de foc şi a bubuit u- na, de cred că s-a auzit până hăt dincolo de Cazane. Ce au putut avea la bord urmăritorii lui Avender de s-a declanşat o asemenea ex- plozie, nu ştiu. Cineva mi-a spus ulterior că poate pregăteau să arunce trotil în şalupa urmărită, s-o facă praf cu tot cu ocupanţii din ea. Secunde bune după explozie nu mai conteneau să cadă în Dunăre, ca după un foc de artificii, bucăţi arzânde din barca sfă- râmată. Cealaltă barcă a încetat urmărirea şi cei dintr-însa au început să caute rămăşi- ţele omeneşti, înainte de a fi înghiţite de ape. Am vrut să le ofer şi eu o mână de ajutor şi mi-am trimis subalternii cu barca de salvare în larg, dar ăia mi-au înjurat în sârbeasca lor oamenii şi nu numai pe ei, ci şi întregul neam românesc, pe care-l voiau, după câte înţelegeam din spusele şi gesturile lor, nimicit de pe suprafaţa pământului, şi i-au alungat pe cei trimişi de mine cu armele întinse spre


îndărătul nostru, fusesem în asemenea mă- sură captivat de relatarea bătrânului căpitan, încât zgomotul puternic, survenit pe neaştep- tate, mă determinase să tresar puternic. După încetarea modulaţiilor sale prelungi, un vânt prăfos măturase plaja, aruncând în apa mării mai multe obiecte uşoare de pe ţărm. Câţiva oameni se repeziseră cu ţipete să-şi strângă lucrurile risipite, zorindu-şi copiii să renunţe la joacă. Mă ridicasem să văd ce se întâmpla dincolo de peretele şandramalei, lângă care stând fusesem feriţi de efectul circulaţiei tot mai intense a curenţilor de aer. Observasem numaidecât că orizontul dinspre uscat căpă- tase un tiv negru, ca şi cum înserarea ar fi tins să se lase de la apus spre răsărit, cu mult înainte de vreme. Salvamariştii îşi tră- seseră bărcile pe uscat, după ce se convinse- seră, cutreierând grăbiţi plaja, că nimeni nu mai adăsta în valuri. Cucaras nu-şi modificase poziţia în tim-


pul investigaţiei mele. Se pare că va ploua, remarcase el sec, şi nu puţin. Vai, domnule căpitan, îi spusesem atunci alarmat, dar să vedeţi cum arată cerul încolo… Da, da, încli- nase aprobator capul, dar norii vor trebui să se răsucească, adăugase întinzând spre zare mâna, pentru a veni dinspre nord asupra noastră… Altfel, nooo!... Drept răspuns, un nou tunet se făcuse auzit, ca o năprasnică b-taie de tobă. Aşa că mai avem, niţel răgaz, îşi dusese la capăt ideea bătrânul meu inter- locutor după reinstalarea liniştii, cu siguranţă o să apară şi Lolita mea mai curând, averti- zată de această canonadă cerească. Da, da, bine că n-am luat-o razna s-o caut prin sta- ţiune, m-ai sfătuit bine. Va veni ea curând, presimt. Dar tu nu eşti curios să afli sfârşitul acestor întâmplări? Ba, cum nu? mă reinstalasem eu pe ve-


chiul loc, liniştit puţin de calmul afişat de în- cercatul marinar, trecut prin toate încercările posibile, desigur. Dar parcă spuneaţi adineauri că nici marea nu arată prea bine… Nu arată bine pentru navigatori, îmi răs-


Banat, anul IX, nr. 8, 2012


punsese, dar nouă ce ni se poate întâmpla? 


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24