Banat Constantin Buiciuc Eugen D. Popin:


mişoara în 2011, este o antologie cuprinzând versuri din toate volumele poetului, aşezate în ordine invers cronologică. Primele poeme aparţin celui mai recent volum, Scarabeul imperial, apărut tot la Hestia, în 2010, iar ultimele – volumului de debut, Navigaţii, a- părut, în 1985, la Editura Litera din Bucu- reşti. Aflăm deci din antologie „devenirile” poetului de la maturitate, până la începuturi şi tragem concluzia că armonia eului poetic cu lumea se subţiază pe măsură ce el se în- toarce spre trecut. Poetul de ultimă oră se integrează în


olumulMoartea vânează astăzi altundeva de Eugen D. Popin, apărut la Editura Hestia din Ti-


Moartea vânează astăzi altundeva V


real, construieşte relaţii armonice, formând un tot. Micile, banalele fragmente ale zilei se îmbină perfect şi construiesc un “puzzle” fortificat, de care se izbeşte moartea, deo- camdată neputincioasă. Ea vânează, în mo- mentul de faţă, în altă parte. Şi poetul o spune cu neascunsă satisfacţie. Dar, în subsidiar, angoasa, camuflată, disimulată, rămâne, cum e şi firesc. Netulburată, în armonia ei, rămâ- ne şi comuniunea cu trecutul. Nostalgia co- pilăriei ireversibil trecute, tânjirea inevitabilă după paradisul inocenţei primordiale au pro- dus dislocări dramatice în eurile multor poeţi. Nu este cazul lui Eugen D. Popin, căci


paradisul copilăriei sălăşluieşte permanent în sufletul lui, este un prezent perpetuu, este o altă stare de a fi a prezentului. Decepţiile se află în mediul lor, fără nicio


distonanţă: „decepţiile/ seamănă adesea/ cu merele roşii/ plutind desuet/ în butoiul cu fructe/ puse la fermentat” (p. 58). Armonia depinde, în exclusivitate, de eul poetic. Ea are circuit închis şi pătrunde, declarativ, în artele poetice: “rosteşte/ pur şi simplu/ nu ocoli nimic/ chiar nimic// lasă totul/ să curgă în voie/ din tine/ în tine/ cu tine” (p. 59).


gine, a cărei nostalgie o are (a se vedeaKirch- wai în Banat), dezrădăcinat la modul relativ, reversibil, eul liric se include armonios în proaspetele ţinuturi bavareze: „tandru/ soa- rele alunecă încet în dansul umbrelor// tăcuţi Alpii se pierd în splendoarea nopţii// oraşul se cufundă în sine însuşi” (p. 51). De altfel, tendinţa spre prospeţime, spre o puritate primordială sau dobândită este dominantă în versurile poetului. Prospeţimii bavareze i se adaugă, fără niciun fel de complexe, prospe- ţimea ţinutului locului natal, care nu poate fi uitat: “într-un târziu/ ostenit/ stăteam/ pe banca de dinaintea casei/ şi priveam castanele coapte/ cum se rostogoleau pe trotuarul/ din cărămidă smălţuită/ în piaţa mare statuia Mariei/ şi cea a lui Nepomuk/ ceasul din turnul bisericii/ care bate neobosit sfertul de ceas –// toate păreau la fel de proaspete/ pre- cum pruncul flămând de la sânul vecinei” (pp. 61-62). Este prospeţimea începuturilor, pe care


E


xpresie a împăcării/ armoniei poetului cu lumea sunt pastelurile bavareze. Distanţat de ţara de ori-


poetul matur o resimte cu aceeaşi putere ca în anii lui tineri. Este prospeţimea originarului, de care nu scapă nimeni, oricâte eforturi ar depune. Chiar şi apusul se integrează armonios în ceea ce îl înconjoară: „roşiatic/ amurgul se lasă tandru/ în balda- chinul de mătase/ al serii” (p. 65). Baldachi- nul de mătase al serii conţinând în el apusul arată că nu mai există contrarii, că asperităţile lumii se tocesc, parcă fiind stânci roase de apa sărată a mării şi devenind astfel blânde, domoale, din ascuţite cum erau în îndepăr- tata lor tinereţe. Lumea este armonioasă, tan-


Cristian Ghinea - cartea devenirii unui poet -


nează astăzi altundeva (Editura Hestia, Ti- mişoara, 2011), care merge în sens invers acelor ceasornicului, de la construcţiile mai ample ale volumelor recente (Scarabeul im- perial, Hestia, 2010;Geometria focului, An- thropos, 2009;Anonimus Magnus,Anthropos, 2005), spre expresia concentrată, criptică, a începuturilor. Volumul de debut Navigaţii (Editura Litera, Bucureşti, 1985) se va des- chide, precum oul primordial, spre poemele de azi ale lui Eugen Popin. Drumul poeziei lui Eugen D. Popin (Do-


D


in start, mi s-a părut interesantă alcătuirea antologiei semnate de Eugen D. Popin, Moartea vâ-


ru Eugen Popin, cum semna pe vremuri), a mai înregistrat repere precum Constelaţia gemenilor (Facla, Timişoara, 1988), Coiful de ceară (Hestia, Timişoara, 1992), Living room cu scară interioară (Hestia, 1996) şi multe altele, în special traduceri. Călătoria sa în universul liricii, preţ de


Moartea vânează astăzi altundeva


publica Literelor din „Poesis Domus Meus” (p.60), în senzaţia de ireal din Despre scri- erea poemului (p.88) şi mai ales înGeome- tria focului (p.50): „poetul/ veghind/ o coloa- nă de foc/ la intrarea tainică/ în labirint”. Paradoxal, această stare „rimează” foarte bi- ne cu mărturisirea amară a zilei de azi, năs- cută odată cu prima ţigară şi cu ştirile de la radio, din poemul care dă titlul volumului, Moartea vânează astăzi altundeva (p.15). L-am citat, pentru că aici este mai evident ca oricând dozajul fin al introducerii unor e- lemente fantastice pe seama reducerii gradu- ale a realului, cotidianului, imediatului pre- sant. Lirica lui Eugen D. Popin este poezia de graniţă, osmoza dintre aceste teritorii, ca- re cresc şi descresc unul pe seama altuia.


mai bine de un sfert de veac, este foarte bi- ne pusă în valoare de antologiaMoartea vâ- nează astăzi altundeva (Hestia, 2011), inspi- rat alcătuită de editorul Lucian Alexiu, care a reuşit să ne ofere cartea devenirii unui poet. Un poet când sarcastic, când ironic sau


dră, şi prin contribuţia discretă, dar perse- verentă, a poetului. De fapt, aceasta şi este menirea lui.


noastre/ trecute –// o punte ciudată/ între pur- puriul zorilor/ şi roşeaţa amurgului” (p. 72). Banalele blocuri de granit care s-au adunat de-a lungul unui râu din Bavaria, în apropie- rea unui oraş, creează o armonie plină de iu- bire, indiferentă la posibila ostilitate a naturii: “rotunjimi uriaşe/ stau afectuos alături/ între- pătrunzându-se/ acoperindu-se/ unele pe al- tele// joc mut de iubire/ învăluit discret de ver- dele muşchiului/ şi de-o zi ploioasă de toam- nă” (p. 75). Armonia este căutată, prin fu- gare note, în atmosfera pariziană, iar succe- sul este relativ: “pe rue Rivoli/ o duzină de sticle de vin goale pe jumătate/ câţiva saci de dormit întinşi pe caldarâm/ noapte bună Paris” (p. 84). Dacă armonia este alterată, intervine imediat un factor echilibrator: „stin- ghere/ razele nopţii/ se arcuiau/ peste trupu- rile noastre/ incandescente” (p. 95), unde ra- zele nopţii – negre – nu mai sunt atât de stin- ghere de vreme ce pot tempera, protector, incandescenţa trupurilor. Aspiraţia spre ar- monie este permanentă: „tăcerea ta/ o pun lângă tăcerea mea// şi mai apoi/ plecăm a- mândoi” (p. 96). În poemele mai depărtate în timp, armonia este numai o puternică as- piraţie: “oamenii/ aşteaptă mereu –// între timp/ deasupra noastră/ se sfârşeşte/ o di- mineaţă superbă” (p. 118). E necesară nive- larea asperităţilor contrariilor care ascund în ele binele şi răul: “adie a grâu în pârgă/ şi-a tutun înflorit -// sub fereastra deschisă/ tata face politică/ pasămite/ cu un ţăran” (p. 119). Mult căutata armonie există numai în reverii- le poetului, în care toamna, prezentă şi tre- cută, se cere atenuată de amintirea copilăriei: “mă visam copil/ cerul era liniştit şi limpede/ lumea zăcea între eter/ şi insula abia zămisli- tă –// acum/ toamna aceea/ mereu mai departe de noi/ cu imaginile ei risipite/ s-a aşezat aici/ în fiinţa aceasta de umbre” (p. 134). În în- tregul său volum antologic, poetul caută cu febrilitate armonia. Şi o găseşte, în diferite aspecte ale realului, ca să constate că, în timpul mai îndepărtat, ea se refugiase în propriile lui reverii.


P


oetul vede clar armonia zorilor cu amurgul (în care se include sim- bolul efemerităţii vieţii): “vremurile


autoironic, dar mereu preocupat de condiţia creatorului într-o lume ce pare că-şi pierde busola, cedând puseelor instinctuale, iraţio- nale. Alienarea lumii moderne, straniul autism de care e cuprins omul contemporan, sunt excelent ilustrate într-un poem din care trans- pare implicarea autorului ca voce preocupată, ca opinie. „Băutorul de bere” al lui Eugen Popin nu are nimic în comun cu celebra pân- ză a lui Edouard Manet, în afară de acelaşi nume. Astfel, în timp ce Manet îşi înfăţişa bonomul personaj „Le Bon Bock” ca pe un ins grăsun, cu pipă, vestă şi eşarfă, un bon- viveur prin excelenţă, „băutorul de bere” al lui Popin este o maşină de înghiţit, la care instinctul a luat de mult timp locul raţiunii. Îngrijorarea autorului, citim printre rânduri, nu este neapărat condiţia abrutizatului băutor de bere, ca prototip al consumismului zilelor noastre. De altfel, poetul evită cu obstinaţie încruntatele judecăţi de valoare, preferân- du-le în schimb ironia şi sarcasmul de care vorbeam mai devreme. Îngrijorarea lui Popin e mai degrabă legată de progresia geometrică în care aceşti oameni au ajuns să facă jocu- rile, să stabilească ierarhiile lumii disonante şi mercantile de azi, recreată după chipul şi asemănarea lor... O lume a ratingului şi a men- talităţii aşa-zise „de piaţă”, excelent redată în poemul „actualităţi” de la pagina 110. Unde mai e locul poetului, unde se mai


regăseşte el în acest univers ale cărui reguli sunt făcute parcă anume să-l excludă? Eugen Popin se încăpăţânează să ne amintească că totuşi, vocea poetului răzbate, deghizată bunăoară în cea a eremitului, care prooro- ceşte dezbărarea de fetişurile zilei, de modele cele trecătoare: „Colucci şi Chanel/ sunt oas- peţi permanenţi/ pentru tine// Catul şi Canetti/ întotdeauna absenţi” (în „polaritate”), sau „atunci/ ai să renunţi la tricoul inscripţionat/ la jeanşii cu urme de pietre de moară/ la pan- tofii din piele de nisetru/ ai să dai uitării şi zgarda din aur/ de 22 de carate” („purgato- riu”). De la poetul-martor impasibil, care preferă să ia distanţă, din primele sale volu- me, Eugen D. Popin devine tot mai implicat ca opinie. Repet însă, rareori prin opinie făţiş declarată, ci descoperind ingenioase metode alternative, cum ar fi parodierea regulilor, care trebuie înţeleasă într-un registru mai larg: ironizarea convenţiilor, a automatisme- lor, a reflexelor condiţionate de tipul câinelui pavlovian, care definesc lumea globalizantă de azi (vezi poemul „În oraşul domnului K.”, de la pagina 25). În context, o precizare se impune: om al unei Europe Centrale cu stra- turi de civilizaţie şi înţelepciune sedimentate temeinic, Eugen Popin nu refuză modernita- tea, ci stridenţele ei. Condiţia poetului este cu certitudine o preocupare importantă a lui Popin, ilustrată în poeme precum „idilă ru- rală” (p.9), „de ce scriu” (p.17), „acolo unde cuvintele” (p. 21), „tăcerea ca un galion” (p.27), „un poet provincial” (p.48) etc. Ace- eaşi temă majoră o regăsim în sincera şi e- moţionanta Ars poetica de la pagina 59, în proclamarea deschisă a apartenenţei la Re-


din lumea dezlănţuită de afară sunt ancore stabile care mi-au sugerat revenirea corăbiei care găseşte la timp portul prietenos ca as- cunziş pe timp de furtună: „între poeme/ e întotdeauna tăcere/ şi anume una/ despre ca- re ştiu exact că nu-mi aparţine// când plec în oraş/ ea rămâne acolo/ precum o pâine veche şi uscată/ pe care uneori adorm vră- biile// după care revin/ şi-mi despachetez cum- părăturile/ priveşte iscoditor/ cărţile de poezie” („tăcerea, ca un galion”) – p.27, sau încă „toa- te doar pentru ca să revin acolo/ unde cuvin- tele/ aşteaptă răbdătoare/ trupul luminii” („a- colo unde cuvintele” p.21). Deşi până la ur- mă, poetul trezit din reverie trebuie să se su- pună şi el legilor lumii exterioare („în cele din urmă/ nu am de ales/ ies nolens volens în tumult/ redevenind sclavul realităţii” – „Mân- găierea clandestină a apei” p.22-23), există mereu această întoarcere la matcă. Pe un alt plan, (re)întoarcerea la matcă înseamnă cău- tarea trecutului, a identităţii, a rădăcinilor, ca în „Remember”-ul scris între Timişoara şi Hof- heim, mărturisirea tulburătoare a patriei din suflet cu „maidanul copilăriei, birtul unde am băut întâia bere şi gărla unde am învăţat să înot” din acasă, ca să nu mai vorbim de „Kirchwai în Banat” adresată „conaţionalilor mei” (p. 49) şi poezia închinată oraşului natal, Ciaco- va, de la pagina 61. O atitudine nuanţată pe aceeaşi temă a exilului o regăsim în poemul „firul cu plumb atârna strâmb” (p.30), intitu- lat sugestiv „filă de jurnal 1951-1989”. Mi-a plăcut în acest volum retrospectiv să desco- păr dimensiunea lui Popin – peisagistul. Din câteva tuşe sigure, Eugen Popin e capabil de alcătuirea unor peisaje memorabile, impre- sionante: „aici/ cariatide fulgeră cu ochi de piatră/ neantul” („ţinut”) sau scăldate într-o lumină ireală, după care poetul întoarce ca- pul, ca fascinat de un soare straniu. Relevant este şi „tabloul” înfăţişând îngrămădirea blo- curilor de granit din „doost” (p.75), care e- vocă un „joc mut de iubire/ învăluit discret de verdele muşchiului/ şi de-o zi ploioasă de toam- nă”, dar şi melancolicul „Apus de soare în Alpi” (p.65): „roşiatic/ amurgul se lasă tan- dru/ în baldachinul de mătase/ al serii”. Este pur şi simplu regăsirea calmă a frumosului, ca suport esenţial al vieţii. Ca orice poet adevărat, Eugen Popin es-


P


oezia, creaţia, biblioteca doldora de cărţi, masa de scris care aşteaptă răbdătoare întoarcerea autorului


te mereu surprinzător, având calitatea de a se reinventa de la un poem la altul. Graţie u- morului său discret şi inteligent, el pare a a- vea rezolvări insolite, soluţii neortodoxe, pen- tru orice temă „gravă” cu ghilimelele de rigoa- re, dintre cea dintâi este, fireşte, dragostea. De pildă, înPoem la persoana întâi (p.115), citim: „savurez/ libertatea/ de a arunca buchete de flori/ la container (n.r.: atenţie la inspiraţia alegerii termenului)/ fără să îmi mai amin- tesc/ gustul cafelei în doi”. La Eugen Popin, dragostea este asociată deseori cu tăcerea. Ea se consumă, se subînţelege în liniştea în- văluitoare şi complice a umbrei şi înserării. Chiar şi în solarul poemDimineaţa şi ţărmul (p.102), excepţional ca realizare, poetul se „strecoară neauzit prin umbră”. Tăcerea ca- pătă uneori o dimensiune ce duce cu gândul la sacru, aşa ca în memorabilul Don’t touch me: „tăcerea ta/ o pun lângă tăcerea mea/ şi mai apoi/ plecăm amîndoi”. Şi dacă Eugen Popin ar fi scris doar acest scurt poem, şi tot şi-ar fi câştigat mult-râvnitul paşaport care-l recomandă pretutindeni ca cetăţean al privi- legiatei Ţări a Poeţilor!


Banat, anul VIII, nr. 5, 2011


9


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24